Omul e propriul său labirint, de unde și nevoia fiecăruia de a avea o Ariadnă la capătul celălalt al firului-destin. Numai că și ea este om și de aici neputința ieșirii la liman. Și atunci care este soluția? țip speriat. „Inteligența artificială !” îmi răspunde mecanic robotul de lângă mine. Nuu ! Vreau să rătăcesc întruna, prefer aventura fără sfârșit printre semenii mei, nicidecum tovărășia rece și insensibilă a mașinii ! Când îmi pregăteam următoarea frază de protest, am simțit în jurul gâtului un laț. Era firul de care tocmai vă povesteam. Mă strângea de moarte și m-a cuprins frica. M-am trezit. Am visat, deși, acum, nu mai sunt atât de sigur.
Deschid televizorul, la o emisiune de știri. Un robot, undeva, dirijează ditamai orchestra simfonică. Altundeva, un frate de-al lui, tot din ultima generație, susține o conferință de presă...
*
Cică „Dumnezeul antic a creat omul antic, adică omul supus greșelii – și, prin urmare, a greșit El însuși”[1]... Dacă scriitorul rus nu s-o înșela, îmi este teamă să-mi închipui cum arată creaturile Dumnezeului postmodern...
*
Sunt deja la asfințit și, de la un timp, am senzația că mă urmărește cineva, prea îi aud pașii apăsați, hotărâți. Mă uit îndărăt, dar nimic. Mi s-o năzări ? Într-un final, dezleg misterul: „Nu, nu bătrâneţea, slăbiciunea și moartea ar trebui să ne-ngrozească, ci faptul că în urma noastră vin oameni noi, mai tineri şi altfel plămădiţi. La urma urmei, asta înseamnă moartea. Nimeni nu ne trage în mormânt, ci suntem îmbrânciți din spate.“[2] Caut să le explic că n-au niciun motiv să mă zorească,fiindcă oricum ceasul meu e în mâinile Ceasornicarului Suprem și că-mi va suna negreșit în curând. Geaba le vorbesc, parcă ar fi surzi, zău ! Tac resemnat, conștient că „aşa a fost de când lumea: două generaţii care se ating și se succed se suportă extrem de greu şi punțile dintre ele sunt extrem de fragile. Şi totuşi, multe dintre divergenţele şi conflictele iscate între generaţii se întemeiază, la fel ca majoritatea conflictelor în general, pe neînţelegeri.”[3] Hm, viața ca neînțelegere, ce trist...
*
„Spune-mi ce iubești, și eu îți voi spune cine ești”[4], citesc într-o carte și rămân pe gânduri. Răposatul papă chiar nu s-a înșelat, cu o condiție însă - mărturisitorul să fie sincer ! Și ar mai fi o completare obligatorie: „Spune-mi ce urăști, ca să-ți spun cine ești”...
*
„Și, ori de câte ori, bărbații și femeile trag umerii spre spate, înseamnă că pornesc undeva, fiindcă nimeni nu te poate călări decât dacă ai spinarea încovoiată”[5], remarca la 3 aprilie 1968, înainte de a fi asasinat, tragicul Martin Luther King Jr. Privesc împrejur, pe strada forfotitoare, și observ numai oameni aduși de spate, cu umerii povârniți. Stau încremenit și îi cercetez atent, poate le descopăr cauza infirmității. În cele din urmă mă lămuresc – îi călărește bicisnica viață.Și ce-i mai plesnește cu biciul, și ce călcâie le arde între coaste...
*
„Nu suntem doar savanți; suntem oameni, de asemenea”[6], a simțit nevoia să se scuze întrucâtva J. Robert Oppenheimer la puține luni după ce copilul său de suflet sfârtecase sute de mii de japonezi la Hiroshima și Nagasaki. Au mai trecut niscaiva ani și fizicianul ni s-a destăinuit pe de-a-ntregul: „Am știut toți că lumea nu avea să mai fie la fel. Câțiva au râs, câțiva au plâns, majoritatea au tăcut. Mi-am amintit versetul din vechiul text sanscrit, Bhagavad – Gita: «Acum m-am prefăcut în Moarte, nimicitoarea lumilor».”[7] Și totuși, sunt savanții oameni ? Inclusiv cei murdari pe mâini de sângele victimelor de conjunctură[8], transformate în cobaii noilor cuceriri științifice ?...
*
„Cuțite înfig în noi doar cei pe care îi iubim”, ne-a lăsat cu limbă de moarte Ileana Vulpescu. De aceea, uneori, când îmi pipăi trupul, ocolesc cu grijă cicatricele acelea nevindecate vreodată...
*
Zice Părintele Necula: „Nu există lege care să ne facă să iubim! Poți să dai câte decrete vrei, oricâte hotărâri ale nu-știu-cui, n-are nicio treabă, n-are ! Iubirea nu încape în lege ! Ea e exercițiul cel mai bun de supraviețuire!” Încerc să-mi imaginez imposibilul act normativ cu un articol unic: „Orice persoană, indiferent de vârstă, sex, rasă, confesiune religioasă, are obligația de a iubi. Încălcarea acestei dispoziții are ca efect decăderea din drepturile naturale și cetățenești.” S-ar înființa, bineînțeles, și o Poliție a Iubirii îndrituită să vegheze la respectarea prevederii cu pricina...
*
„Drept înainte nu poți merge foarte departe”[9], rostește Micul prinț, surprinzând ca nimeni altcineva tâlcul caznei individului pândit ireversibil de finitudine. Să fi știut el că orice cale trece printr-o încâlcitură de galerii, sortită fiecăruia dintre noi de capricioasele ursitoare și că linia dreaptă, ca drumul cel mai scurt între două puncte, nu-i decât o creație imaginară? În definitiv, până la moarte, ocolești cogeamitea, ademenit de cărările întortocheate ale dedalului. Chiar, câți pământeni oare își doresc să meargă foarte departe ?
*
Adesea, îl aud pe Iisus povățuindu-ne din Cerurile necuprinse: „Eu sunt ușa. Străduiți-vă să intrați pe ușa strâmtă. Mulți vor încerca, dar nu vor putea. Strâmtă e poarta, îngustă calea ce duce la viață, puțini o găsesc.” Fiul Domnului își încheie rostirea și o liniște apăsătoare, sfredelitoare, pogoară pe pământ împresurându-mă. Dau să fug repede din casă, s-o iau oriîncotro văd cu ochii, doar că nu mai nimeresc... ușa. Culmea, adineauri era la locul ei, ce s-o fi întâmplat ? Ah, am uitat că orbecăi încă prin labirint... Măcar de n-ar ațipi Ariadna, altfel sunt pierdut !
[1] Evgheni Zamiatin, Noi
[2] Ivo Andrić, Cronică din Travnik
[3] Ibidem
[4] Papa Ioan Paul al II-lea, alocuțiunea rostită la 18 iunie 1983, în Polonia natală. (Discursuri care au schimbat lumea)
[5] Discursuri care au schimbat lumea
[6] Discursuri care au schimbat lumea
[7] Discursuri care au schimbat lumea
[8] „Simt că am mâinile pătate de sânge !” îi va mărturisi Robert Oppenheimer, după câțiva ani, președintelui american Harry Truman.
[9] Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinț
