Treaba asta cu gustul salamului de pe vremea lu Ceaşcă mă termină psihic.
Se pare că intelectualii care fac reclame au o nostalgie aparte după vremea Marelui Om de Stat şi vor să ne-o inducă şi nouă.
Cu orice preţ.
Dacă i-ai întreba într-o discuţie privată, ţi-ar răspunde, mai mult ca sigur, că nu-i duc dorul lui Ceaşcă.
Pe de altă parte, construiesc cu multă dibăcie mesaje publicitare în care se induce nostalgia după gustul sută la sută autentic al salamului de pe vremea sărmanului răposat.
Eu nu mai înţeleg nimic! Parcă nu ne plăcea salamul ăla! Acuma să-nţeleg că ne e dor de el?
Ne e dor sau nu ne e dor de sărmanul răposat întru Domnul?
Vrem să-l reînviem? De ce l-am mai îmnpuşcat?
La începutul anilor ‘90 se plîngeau toţi de salamul cu soia de pe vremea lui.
Acum, vrem să reînviem gustul autentic, sută la sută comunist.
O doamnă de la Mega mi-a zis odată să iau neapărat salam Victoria, ca să-mi aduc aminte de gustul de pe vremea lui Ceaşcă.
Am citit eticheta şi m-am speriat! Giiiizăs!
Aşa se făcea şi pe vremea lu Ceaşcă???
Am refuzat politicos, spunîndu-i că eu nu mănînc comunism pe pîine, săru’-mîna.
Acum cîteva zile, o tanti de vreo şaptezeci de ani plîngea de dorul lui Ceauşescu. “Haideţi, doamnă”, îi zic, “să nu-l mai plîngem atîta, că doar ne aducem aminte
cum îl înjuram pe la colţuri”.
Cică la ea: “Eu nu l-am înjurat! Eu am dus-o bine!”.
Urmează o pleiadă de argumente pentru care a dus-o doamna bine pe vremea lu ceaşcă, dintre care cea mai drăguţă mi s-a părut aia cu “eu, dacă vedeam la altul că-şi lua mobilă nouă, făceam împrumut la ceareu şi-mi luam şi io recamier! Acuma… ce împrumut să mai faci?”
“Bine, dar aveţi un recamier superb, de pe vremea lu Ceaşcă!”, fac eu, hlizindu-mă la ea. “Cu ăsta am rămas”.
De fapt, cred că doamna se numără printre cei mulţi, care nu după ceaşcă plîng ei, ci după anii tinereţii lor care nu mai e.
Ȋn fond, în dictatură sau nu, tinereţea e tinereţe.
Ai pielea întinsă, energie cît cuprinde, ţi se pare că lumea-i a ta… ce vrei mai mult?
Ce vrei? Un cincinal în patru ani?
S-a făcut, maestre! Hai să-i dăm nebunului cincinalu-n patru ani dacă el asta vrea! Nu cred că e o nostalgie a dictaturii.
Cred mai degrabă că nostalgia anilor care nu mai sînt.
Şi care nu se mai întorc.
“Aveam bicicletă Pegas”, spune doamna, “şi o Dacia 1310”.
Excelent!
Acum nu mai are nici piele întinsă, nici bicicletă, nici Dacie 1310.
Are, însă, un recamier beton.
