De aproape cinci ani încoace, am început să învăț culorile vieții. Culmea, îmbrăcată fiind doar în negru. Am înțeles, încet-încet, ca la grădiniță, că nu există definitiv și nici imposibil. Decât într-un singur caz. Acela care începe cu un medicament liniștitor pe care ți-l pun rudele pe limbă, cât să nu cazi din picioare, și care se termină cu o cruce de lemn care îmbătrânește odată cu tine, într-un cimitir care seamănă mult a oraș și a viață fără domiciliu. De la un punct încolo, nu mai depinde de noi. Nici să ținem aproape de oamenii dragi, nici să îi îndepărtăm pe cei care ne fac rău, cu sau fără intenție, cu sau fără acte și semnături legalizate pe la avocați care nu mai știu decât să își vadă de cazurile bogate (și la propriu, și la figurat).
De la un punct încolo, așadar, depinde de altceva sau de altcineva dacă ni se mai răspunde la telefon, dacă ni se mai pot stabili audiențe prietenești sau oficiale, dacă ni se mai dă crezare când plângem la celălalt capăt al firului, cerșind nu bani, nu mâncare, nu pocnituri din degete, ci puțină atenție și, dacă nu cumva suntem obraznici, puțină înțelegere.
De aproape cinci ani încoace, am început să trag de nuanțe, ca să nu fug prea repede din sfera culorilor calde în jungla culorilor reci. Și mi-am legat de gât un negru pe care mulți îl condamnă, crezându-l exagerat, pe care alții îl batjocoresc, crezându-l ipocrit și pe care vreo unu-doi oameni îl respectă, ținându-mă de mână și dăruindu-mi, o dată la un timp, luxul de a merge pe stradă cu ochii închiși, când mă doare albastrul din ei.
De la un moment încolo, nu mai depinde de noi. Chiar dacă, spunând asta, contrazic poezia tatei, chiar dacă, scriind asta, simt cum îmi îngheață mâinile pe o tastă de septembrie, ciudată și lipicioasă, ca o dulceață de frunze moarte la ușa bucătăriei.
De la un moment încolo, știu că sună monoton, nu mai depinde de noi. Nici să găsim calea cea mai scurtă către o liniște mințită, nici să agităm cu palmele un decor îmbibat în senzaționalul construit pe mormintele altora. Nici să rămânem în picioare când bate în geam soarele și nici să ne ningă de tot iernile care n-au mai apucat să cadă din calendar.
De aproape cinci ani încoace, nu mai depinde de mine. Poate că nici înainte nu a depins. Dar m-am mințit că, în cercul strâmt al lumii bune, se va face cândva loc și pentru acele schimburi de replici care nu sunt nici esențiale, nici prioritare, nici inteligente, nici avantajoase, nici istorice, nici spectaculoase. Pentru schimburile de tăceri și de vorbe, cu cronometrul nepornit, între prieteni, între frați, între oameni...
Ana-Maria Păunescu
