Bețivi fără leac și neveste care urinează în pat

22 Ian 2016 | scris de Dănuț Deleanu
Bețivi fără leac și neveste care urinează în pat

Răsfoindu-l pe Anton Pann, cu ale sale poeme dedicate beției, constatăm că vinul este judecat din două puncte de vedere aproape extreme: plăcerea voioșiei pe care o aduce se transformă în urâțenie dacă se depășește măsura. Vinul alungă grijile și dă speranțe pentru zilele ce urmează: „Cu vinul și cu somnul/Uită grijile omul”. Creează hiperbolele bunăstării, ale bogăției ireale, ale sănătății trupești, cu alte cuvinte, oferă fiecăruia câte o coroană de împărat. Iată ce spune un proverb reținut de Anton Pann în Povestea vorbei: „Vinul face pe săraci bogați, pe ciungi cu mâini, pe ologi cu picioare și pe orbi cu ochi”.

Această sociabilitate, mai mult masculină, din jurul unui pahar devine un loc comun în proverbe și folclor, și este deseori în cântecele lăutarilor. Voiosul chefliu strigă călare pe butoi: „Toară vin în două oale/Că nici capul nu mă doare”. Sau ”Picioarele nu-l mai țin și tot strigă: ado vin!”. Sau „S-a juart pe vin că nu mai bea rachiu”. Se degajă apoi mai multe imagini ale acestui chefliu ce populează cârciumile mahalalelor, la început de epocă. Ca în orice breaslă, meșterul cel mai în vârstă este profesorul celor tineri. Fiindcă știe „să bea frumos”, are misiunea de „a da pe brazdă ucenicul”, instruindu-l „cum să sugă mai gros”.

Locurile de adunare sunt „grădinile”, mahalaua Izvor sau Tabacii de Jos, cârciumile unde se petrece „cu muzici, cu lăutari/jucând cărți, cu mici cu mari”. Se conturează și un meniu preferat de majoritatea bețivilor. Călare pe butoaie „la umbra pivnițelor”, bețivii se ospătează cu „mezelicuri” alese special pentru a stimula „suptul”: urdă, brânză, ardei murat, cașcaval, șuncă, ghiudemuri, pastramă, mușchi, pe scurt alimente foarte sărate. În posturi, mezelicurile sunt înlocuite cu „cepe sărate frumos”. Când voioșia atinge apogeul, bețivul părăsește pivnița pentru a chefui pe uliță „cântând, zbierând și strigând”

Într-o altă compoziție în versuri dedicată beției, Anton Pann notează părăsirea spațiului sacru pentru a se regăsi și socializa la cârciumă: „Popa toacă și îi cheamă/La biserică să meargă,/Ei la cârciumă aleargă/Cu oala de dimineață/Să tămâie în toată viața”. Pe lângă caricaturizarea unui obicei, versurile sancționează și un anumit comportament: beția. Nu mersul la cârciumă este rău, ci lipsa cumpătării; excesele sunt cele care modelează un tip uman – al bețivului - , arătat cu degetul de „mic și mare în sat”, fiindcă strică familii, relații, reputații. „Cine bea până la îmbătare, nume bun în lume n-are”, spune Anton Pann.

În epocă, norodul are în minte imaginea negativă a bețivului: soțul beat și violent, risipitor, care vinde până și „scândurile de la pat” pentru o ulcică de vin; dar și nevasta amețită de vin, urinând în așternut, incapabilă să-și hrănească copiii. Or, aceste reprezentări atât de pregnante nu pot duce decât la insistenta propovăduire a cumpătării. Din păcate, la fel ca-n versurile unui cântec de astăzi „am jurat că n-oi ma be/însă nu mă pot ține”. (Fragment din romanul "Patimă şi desfătare" de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu http://www.humanitas.ro/humanitas/patim%C4%83-%C8%99i-desf%C4%83tare )

Alte stiri din Carte

Ultima oră