Scurt portret al unui OM FRUMOS, care-a plecat la cer - Gică Voicu

07 Oct 2017 | scris de Maria Timuc
Scurt portret al unui OM FRUMOS, care-a plecat la cer - Gică Voicu

Nu mi-am imaginat niciodată că voi scrie despre Gică Voicu într-un asemenea moment și, dacă ar fi fost posibil să-mi imaginez, poate m-aș fi gândit să se întâmple acest lucru într-o vreme în care ar fi fost bătrân. Nu știu cum i-ar fi stat în postura de bătrân, dar mi-ar fi plăcut să-l știu în lumea aceasta până la adânci bătrâneți, când nu aș fi simțit atât de dureros...plecarea lui din lumea aceasta la o vârstă la care viața poate abia începe pentru mulți oameni. Plâng în același timp cu cerul cenușiu, căci Gică Voicu n-a așteptat bătrânețea sau, poate Dumnezeu însuși l-a iubit prea mult și i-a dat scutire de la suferința omenească...

 

Talentat, bun, blând și plin de milă pentru suferințele celorlalți

 

Urma să împlinească 59 de ani pe 1 decembrie. Era născut într-o zi de unu, poate o zi care i-a marcat destinul, căci viața l-a adus în față, în sus, într-un vârf, în prima parte a vieții lui. A fost redactor șef la cel mai mare ziar de după revoluție, Evenimentul Zilei, condus de Ion Cristoiu la vremea aceea. Avea în subordine 500 de oameni, iar tirajul ziarului era ceva de neimaginat pentru România: un milion de exemplare. Gheorghe Voicu, cel căruia toți îi spuneau ”Gică”,  avea un talent înnăscut pentru presă. Simțea subiectele, simțea pulsul lumii, empatiza cu oamenii și avea o sensibilitate tulburătoare, care-i dădea impusul de a ajuta oamenii când aveau nevoie. Așa l-am și cunoscut. Lucram la secția ”Sănătate” a ziarului și m-a chemat într-o zi, rugându-mă să mă interesez de soarta unei colege care avusese un accident de mașină și era internată la Spitalul de Urgență din București. Mi-a dat și niște bani să-i dau ei pentru nevoile pe care le avea la spital. M-au uluit atunci compasiunea și sensibilitatea lui. Dăruia permanent, ajuta oamenii, era atent mereu la suferințele reale ale celorlalți. Mai târziu i-am admirat talentul gazetăresc; scria tulburător, dar era – peste aceasta – un organizator teribil de bun. Își petrecea zilele, serile, uneori și nopțile la redacție. Mulți oameni îl iubeau, unii îl invidiau, dar majoritatea îl respectau și-i admirau bunătatea. Nu știu dacă au fost mulți oameni la Evenimentul Zilei  (și apoi la Național)pe care nu i-a ajutat cu ceva. Sufletul lui părea de aur. Am intuit lumina acestui suflet încă de atunci și aceasta m-a făcut să-l apreciez, să-l admir, să-i urmez uneori impulsul acesta teribil către blândețe și bunătate, precum și dorința de a ajuta oamenii.

 

 Iubirea lui Gică Voicu pentru ziare...

 

Talentul lui de ”făcător de ziare” a izbutit să reușească în 1997, după plecarea lui de la Evenimentul Zilei, să facă un alt ziar mare, al cărui tiraj a fost în top multă vreme: ziarul Național, unde am lucrat și eu, de asemenea, impulsionată fiind chiar de el. Iubea ziarul, iubea ziarele pe care le făcuse ca pe copiii săi. Rar am văzut pe cineva mai pasionat, mai îndrăgostit, mai atașat de ideea de ziar, poate că nici nu pot să-l compar cu altcineva din acest punct de vedere.  Era făcut pentru presă și presa părea făcută pentru el. Orice publicație îi trecuse prin mâini, urcase, devenise numărul unu, se schimbase la față și se ridicase grațios. Aceste ridicări nu erau rezultatul unei întâmplări sau al simplului noroc, nici exclusiv al talentului său, ci și consecința muncii lui permanente. Și-a petrecut tinerețea în birouri, în fum de țigară, în zumzetul infernal al telefoanelor, în gălăgia și stresul caracteristic redacțiilor, unde se putea schimba ceva de la un moment la altul, unde veneau știri bombă când te așteptai mai puțin, unde mâncai pe genunchi și ajungeai acasă adesea numai să dormi și s-o iei apoi de la capăt. Gică Voicu a fost făcător de presă pe vremea în care presa era...o putere, pe vremea în care subiectele se luau exclusiv de la fața locului, când munca de ziarist avea nevoie, probabil, de spor de toxicitate, de spor pentru stres, dar când – în ciuda eforturilor și a muncii fără limite – ziaristul sau făcătorul de ziar simțea pulsul teribil al vieții și o vedea ca pe-un tablou prin ziarul însuși. Acum mă gândesc că-n anii aceia, ai Evenimentului Zilei și ai Ziarului Național din perioada lor de glorie, Gică Voicu a trăit câțiva ani în fiecare an. Poate că de aceea s-ar putea să fi murit bătrân ...la tinerețe, să fi fost matusalemic și, poate, din cale afară de obosit.

Sunt convinsă, însă, că nu vremurile fericite l-au învins pe el, că nu alergarea, nu munca permanentă în birouri neaerisite, nu nopțile pierdute în slujba presei române, cât mai degrabă o perioadă ce i-a urmat acesteia, în care s-a confruntat cu imaginea unei lumi respingătoare, distrugătoare, cu decizile și cu felul de a fi al unor oameni pe care i-a iubit enorm, i-a slujit cu credință și cu sufletul curat și care l-au dezamăgit dureros, lovindu-l fără scrupule. Știu chiar de la el despre aceste triste întâmplări de viață, care i s-au așezat, probabil, în adâncul sufletului și pe care, poate, nu le-a înțeles și nu le-a depășit niciodată.

Gică Voicu era un emotiv și tocmai emoționalitatea lui accentuată îi trăda  puterea de a empatiza cu lumea, cu oamenii și cu suferințele lor. N-a fost să fie și invers, nu în totalitate, așa cum se întâmplă în această viață. Poate n-a fost uneori pentru că el, în modestia-i caracteristică, n-a cerut ajutor, iar de la unii, cum sunt și eu, l-a cerut, dar parcă fără să-l vrea cu adevărat și, în orice caz, prea târziu.

Am convingerea că Gică Voicu merita mai mult de la această lume pe care a iubit-o și a ajutat-o, că sufletul lui s-a dus la ceruri, acolo unde sunt și îngerii. Era un om de-o bunătate rară, de-o generozitate ieșită din comun, și avea o ironie fină, care-l ajuta întotdeauna, în cele mai dramatice împrejurări, să facă haz de necaz. Ironiza tragedia vieții și, în același timp, se temea de suferință, sau poate chiar teama de suferință îl determina s-o ironizeze. Cred că una dintre trăsăturile fundamentale ale firii sale era legată de ”acțiunea la primul impuls”, de acțiunea imediată. Intuiția lui era urmată imediat de faptă și această trăsătură i-a adus, presupun, reușita fantastică în materie de presă. A lucrat o vreme la Observatorul Antenei 1, apoi la Jurnalul Național, de unde a plecat împreună cu Marius Tucă și a lucrat la publicațiile mariustuca.ro. În timp ce făcea Evenimentul Zilei a coordonat și activitatea ziarului Expres Magazin, și Revista Fenomenelor Paranormale.

Era un tată sensibil și blând, își iubea enorm cei doi copii, așa cum își iubise mama atât de mult încât mi-a părut că n-a suportat pierderea ei. În urmă cu vreo două săptămâni, vorbindu-mi la telefon despre problemele lui de sănătate, a izbucnit în plâns când mi-a spus că mama lui nu mai era. Iată că astăzi vorbesc despre Gică Voicu la timpul trecut și simt că sunt doar într-un vis, sper să mă trezesc și să-l aud spunându-mi o glumă ironică.

 

Voi ține mereu o lumină aprinsă în sufletul meu pentru Gică Voicu

 

Despre Gică Voicu aș putea scrie un roman, căci el a fost ca un personaj fantastic de roman, un om discret și plin de blândețe. Pentru mine el a fost providențial: îi datorez atât de mult încât nu am cuvinte să exprim recunoștința pe care o simt și nu am cuvinte să spun ”mulțumesc, Gică Voicu”, pentru că ”mulțumesc” este mic și neînsemnat pe lângă grația pe care i-a adus-o vieții mele. Știu cu certitudine că mulți, mulți oameni din România ar trebui să-i fie la fel de recunoscători și să-și plece genunchii în fața acestui suflet minunat pentru ajutorul pe care l-au primit de la el. Presa din România ar trebui să-l omagieze cum se cuvine pentru talentul său și pentru contribuția pe care a avut-o la ...dezvoltarea presei românești de după revoluție.

Cu lacrimi la fel de mari precum cele pe care le varsă cerul astăzi, pe această vreme de ploaie cenușie, îmi iau rămas bun de la OMUL căruia-i voi ține mereu aprinsă în sufletul meu o lumină și pentru sufletul căruia mă voi ruga mereu ca pentru unul dintre oamenii de aur pe care Dumnezeu i-a adus în viața mea. Am pierdut cel mai ”frumos” prieten pe care l-am avut vreodată, cel care a jucat pentru mine un rol de înger păzitor.

Dumnezeu să-ți poarte sufletul în iubirea sa, Gică Voicu, prieten drag, îngerii să te primească în lumea lor fericită!

 Maria Timuc

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Actualitate

Ultima oră