Macină viața, macină..., la apariție

Te trezești deodată că vioiciunea privirii ți-a cam pălit, că marile dorințe ți s-au stins rând pe rând, că sufletul nu-ți mai tânjește decât la liniște, că nepoții cresc întruna, iar tu scazi, scazi și nu e leac să ții timpul în loc... Începi să conjugi aproape toate verbele la trecut, căci viitorul s-a transformat într-o fâșie îngustă și nesigură de spaime. Îți repeți cu crescândă îngrijorare, asemenea țăranilor din Bucovina, vorbele alea de-un realism cutremurător: „Ce a fost n-o să mai fie, / Dar nici ce e n-o să rămâie!” Și mergi înainte, cu călcătura greoaie, împleticită adesea, spre fatalitatea de pe urmă. Poate de aceea bătrânii își micșorează pasul, tocmai ca să amâne deznodământul cunoscut încă de la primul strigăt de viață. În jurul tău secerișul de oameni e în toi și singurătatea te strânge ca un laț. Îți numeri înfricoșat pomelnicul celor duși și te pregătești să-i urmezi. Cine o fi alesul Nemernicei? te întrebi febril în miezul nopții, cotropit de insomnii nevindecabile. Constați cu lehamite că lumea și-a schimbat chipul și că tu ai devenit un intrus, un edec de care nimeni nu are nevoie. Apar depresiile și tăcerile grele ca o lespede de piatră, uneori și remușcările, revoltele... Dacă... Însă timpul nu mai are răbdare cu tine, clepsidra e pe sponci în partea de sus. Cei mai mulți dintre prieteni s-au mutat în cimitir și, odată cu ei, viața ta de odinioară. De pe crucile reci îți zâmbesc figurile celor pe care i-ai iubit cândva și care te-au iubit ori care ți-au marcat destinul. Te închini podidit de lacrimi și te rogi Celui de Sus să nu-ți amplifice agonia, să nu-ți prelungească degeaba drumul pământean. Destul! te trezești urlând înspre cer și gestul de frondă te sperie. Gata, sătul de văicăreli și de lamentări, te scuturi și pornești mai departe, parcă, parcă se zărește vârful Golgotei. Și-ți repeți înciudat, n-ai cum să fii altfel: „Sunt dintre cei care nu regretă vremea tinereții (sunt bucuros că am trăit-o, dar n-aș dori s-o iau de la capăt), deoarece astăzi mă simt mai bogat decât am fost cândva. Încât, gândul că în clipa în care mor toată această experiență se va risipi e un motiv de suferință și de teamă. Și chiar gândul că urmașii mei vor ști cât voi fi știut și eu, dacă nu mai mult, nu mă consolează. Ce risipă, zeci de ani cheltuiţi pentru a construi o experiență, după care se azvârle totul. E ca și cum ai arde Biblioteca din Alexandria, ai distruge Luvrul, ai face să se scufunde-n mare preafrumoasa, preabogata și preaînțeleapta Atlantidă.”[1]

          Și, totuși, de ce trebuie scufundată Atlantida? Chiar nu sunt în stare să pricep...