Nu sînt workaholică. Niciodată n-am fost. Nu-mi place nici programul strict. Am avut un singur job cu program strict si n-am rezistat mult.
Ȋi admir pe workaholici. Au un soi de dedicaţie care-mi scapă. Mie mi se pare că workaholicul se consumă inutil.
Asta nu nseamnă că eu, non-workaholică, nu mă dedic jobului meu, că nu-mi place sau #nuştiuce.
Vorba celor de la Paraziţii: “sînt inapt cînd tre’ să fac ceva ce nu mă interesează”. Dac-ar fi să parafrazez o poezie de-a lui Nichita Stănescu, aş spune: “workaholicul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală/ viaţa lui personală este praf şi pulbere”.
Cea mai mare teamă a mea au fost şefii workaholici, de care n-am scăpat. Unul dintre ei era Cristoiu.
Cu Cristoiu am lucrat în două rînduri diferite. Cristoiu e workaholic pînă la refuz. E mama şi tata workaholismului.
Cristoiu e-n stare să lucreze şaişpe ore pe zi, să doarmă cu capul pe birou şi pe urmă să se apuce iar de lucru, fresh ca o floricică.
Nu ştiu cum mai e acum, am pierdut legătura.
Cred că trebuie să te tratezi de workaholism ca de o boală naşpa. Trebuie să te duci la dezintoxicare de muncă, exact aşa cum te duci la alte dezintoxicări.
“Sînt Ion Cristoiu şi sînt workaholic”, “Bună, Jacques!” (c-aşa i se zice).
Parcă-l şi pe văd pe Cristoiu la dezintoxicare de muncă. Vrea să se ducă la birou, să mai scrie ceva, să mai citească ceva, îşi mai caută altceva prin bibliotecă şi ăia de la centrul de dezintoxicare îl ţin cu forţa.
Şi el strigă “vreau să muncesc, vreau să muncesc” şi nişte brute fără inimă îl ţin cu forţa pînă se linişteşte. Cu greu. Ȋl ţin pe sedative. Ȋl trimit la floricele, să mai vadă un cer albastru, să mai vadă un copil jucîndu-se, chestii d-astea.
Cînd îi trece sedativul, iar vrea să muncească. Ȋntr-o noapte evadează din centru şi se duce la Biblioteca Academiei, la biroul ăla al lui, impregnat cu energia lui. Acolo se simte el cel mai bine.
Bagă lectură serioasă, scrie repede un comentariu, răspunde la un telefon al unui realizator teve…. pînă se prind ăia din centru că lipseşte.
Ȋl caută frenetic şi-l găsesc repede. Ȋl iau pe sus, el dă din picioare: “tot ce vreau e să muncesc, nu vreau decît să muncesc, lăsaţi-mă să muncesc!”.
La sfîrşitul perioadei, iese din centru complet reabilitat.
Dar pe drumul spre casă, trece pe Bulevardul Victoriei. Ȋn dreptul Bibliotecii Academiei iar îl apucă.
Să oprească maşina? Să n-o oprească? Trece de bibliotecă, apoi frînează brusc. “Mama mă-sii! O viaţă am!”. Şi dă buzna în bibliotecă, la biroul lui, impregnat de energia lui.
Citeşte, scrie, răspunde la telefoane… viaţă, frate!
