Nocturnele lui Chopin, într-o dimineață...

30 Noi 2015 | scris de Marian Nazat
Nocturnele lui Chopin, într-o dimineață...

Nocturnele lui Chopin, într-o dimineață de noiembrie, ploioasă și friguroasă, cenușie... Muzica unei vieți e deasupra mea, pe un raft al bibliotecii. O deschid febril, parcă aș fi în transă. „Sibiu, mai 1986”, așa scrie pe prima pagină a cărții prefațată de Ion Potopin. 1986... Eram student, în anul trei, și ajunsesem în orașul de pe malul Cibinului la patrulaterul facultăților de drept, deși rămăseseră doar... trei. În primăvara aceea, explozia de la Cernobîl ne-a răpit bucuria întâlnirii. Jocurile sportive în aer liber au fost interzise, astfel încât am luat la pas urbea, atât de diferită de locurile în care crescusem. Într-o librărie am găsit culegerea de epistole ale compozitorului polonez. Azi, o răsfoiesc cu nostalgică tulburare și o iau la citit, ca un arheolog coborât în sit.
*

„Anul 1820. S-a curățit eleșteul curții”, își notează undeva pianistul, cu o candoare greu de înțeles în zilele astea. Vasăzică, 1820 nu este anul descoperirii grațioasei Venus pe insulița Melos, ci al igienizării unui iaz din Leșia...
Și tot acolo sunt și câteva „știri interne” la fel de duioase: „Găina a început să șchiopăteze, iar rățoiul și-a pierdut o labă în timpul unei bătălii cu gâscanul. Vaca este atât de grav bolnavă încât paște în grădină”. Știrile acestea au ceva din lirica eseniană, semn că sufletul slav este aidoma și la Moscova și la Varșovia.
*

În 1831, Chopin, având ”În inimă al cerului altoi”1, sosește la Paris unde descoperă „alături de cel mai mare lux, cea mai mare murdărie, cea mai mare virtute și cel mai mare viciu, la tot pasul sunt afișe referitoare la bolile venerice, zgomot, zarvă, mocirlă, mai mult decât poate să existe în sferele imaginației. Și este destul de comod să te lași mistuit de acest paradis, nimeni nu se interesează de felul de viață pe care îl duci”.
Ce dulce înfăptuire, să te lași mistuit de paradis !....

*

Cum să fie ”Operele lui Chopin tunuri ascunse sub flori ?” Nu, Robert Schumann nu are dreptate !

*

1Constance Gladkowska
În noiembrie 1838, Chopin pleacă la Palma de Majorca, în mijlocul palmierilor, cedrilor, cactușilor, măslinilor, portocalilor, lămâilor, aloeșilor, smochinilor, rodiilor... Adică” Un paradis cu cer de turcoază, marea de lapis-lazuli, munții de smaralde”. Din păcate, pianistul se îmbolnăvește „ca un câine” și trei medici, cei mai buni din insulă, îl examinează, „Unul a mirosit scuipatul, altul m-a lovit ca să vadă de unde scuip, iar cel de-al treilea m-a palpat ca să asculte cum scuip. Primul a spus că voi crăpa, al doilea că sunt gata să crăp, iar ultimul că am și crăpat”.
La sfârșitul misivei, își roagă prietenul să nu le spună oamenilor că e bolnav, „căci ar face glume proaste”. Dintotdeauna, iată, boala cuiva a îndemnat la bășcălie și bârfă, nu la cutremurare.

*

Un gând despre Spania: „este o țară diabolică în ce privește poșta, oamenii și confortul”.
Să caracterizezi o țară după poștă sau confort, ei, bine, asta nu-mi trecuse prin minte !
*

„Într-o seară – scrie Ferdinand Hiller, conducându-l acasă pe Frederic Chopin -, acesta i-a spus: Ce femeie antipatică este această Sand ! Dar, oare, este ea o femeie ? Eu mă îndoiesc de aceasta !” Cum, adesea, îndoielile se transformă în iubire, între muzician și romancieră se înfiripă povestea. Îndrăgostită fiind, franțuzoaica i se destăinuie lui Albert Grazymala, confidentul pianistului: „Ceea ce m-ar înspăimânta cel mai mult în lume, m-ar îngrijora cel mai mult și m-aș hotărî să fac moarte de om pentru el, ar fi să mă văd devenind un prilej de spaimă și de remușcare pentru sufletul său. Nu, eu nu pot (în afară de cazul când acesta nu ar deveni funest pentru el în afară de voința mea), eu nu pot să încerc să șterg imaginea și amintirea celeilalte. Eu respect foarte mult proprietatea asupra sufletului său, mai precis, aceasta este singura proprietate pe care o respect. Nu vreau să răpesc pe nimeni nimănui ! Cu excepția sclavilor de la galeră, a victimelor călăilor... Prin urmare, spune-mi dacă este vreun călău care-l urmărește pe sărmanul nostru copil; în acest caz, aș cere toate puterile cerului pentru a-l salva ! Dar dacă este Polonia lui, atunci să-l lăsăm cu ea ! Nimic nu este ca o patrie și când ai una nu trebuie să-ți mai faci alta. Atunci eu aș fi pentru el ca o Italie pe care te duci s-o vezi, unde îți plac zilele primăvăratice, dar unde nu rămâi, pentru că ea nu are decât soare, în timp ce paturile, mesele și confortul vieții sunt în altă parte.
Biata Italie !
Toată lumea se gândește la ea, o dorește sau o regretă, dar nimeni nu poate să rămână, pentru că ea este nenorocită și nu poate să dea o fericire pe care nici ea nu o are !”
Superbe rânduri, chiar dacă iubirea și patriotismul s-au demodat.

*

Un vers dintr-o mazurcă: Tristețea pădurii îi tremură-n glas.
De aici, din patul meu jilav, aud tristețea pădurilor toate la ceasul întomnării. Și cum să nu tremur, și cum să nu mă zgâlțâi de frica iernii de pe urmă ?

Marian Nazat

Alte stiri din Editorial

Ultima oră