Să ne amintim de ei. Cum a murit de inimă rea actorul George Constantin, ameninţat că va fi dat afară din casă

25 Mai 2017 | scris de Dănuț Deleanu
Să ne amintim de ei. Cum a murit de inimă rea actorul George Constantin, ameninţat că va fi dat afară din casă

Măreţ, impunător, cu voce de tunet şi glas de furtună, George Constantin „umplea”sala cu personalitatea sa electrizantă, indiferent de personajul pe care l-ar fi interpretat. Când vorbea şi gesticula ACTORUL nu se auzea nici musca în sală, respiraţia tuturor era oprită, atenţia sporită la maxim, ca în faţa unui miracol. Ba chiar şi tăcerile lui George Constantin, impuse de rol, erau atât de sonore, de cosmice, încât publicul părea că asistă la geneze, la naşteri de universuri şi religii, la legende încropite sub ochii lor orbiţi de grandoarea actului artistic. Asta pentru că însuşi George Constantin devenise o legendă a teatrului şi filmului românesc încă în viaţă fiind!

S-a născut în 1933, în Bucureşti, într-o familie modestă, cu puţine posibilităţi financiare, mai mereu aflată în pragul sărăciei, în acele vremuri tulburi, când războiul bătea serios la uşă. Şi cum permanenţa sărăciei n-ar fi fost suficientă, tatăl său, care lucra ca şofer la Fabrica de Ţigarete din Regie, decedează la câţiva ani după naşterea lui, iar el, mama şi sora sa sunt nevoiţi să părăsească locuinţa de serviciu şi să se mute în cartierul Ghencea.

Dar amintirea casei din Regie îl va urmări toată viaţa „păstrată în suflet, ca reprezentând cel mai curat, cal mai pur lucru din lume”, după cum mărturisea. Şi tot el zicea: „Spuneam că amintirile mele despre casa părintească sunt sărace. În oraş oamenii se risipesc, se uită unii pe alţii. Îmi închipui că la ţară oamenii simt altfel aderenţa la locurile natale, unde-şi au, de fapt, şi strămoşii şi familiile şi pământul – adică totul. De aceea satul însuşi poate fi considerat ca o casă părintească. Mai mult, chiar ţara capătă această valoare la un moment dat”.

Ca să poată să-şi ajute familia a început să muncească de la o vârstă foarte fragedă, ca ucenic la un patron. Actriţa Valeria Seciu îşi amintea cu duioşie şi respect de el: „La George, până şi clişeul era ceva bogat. De pildă, intrările în scenă. Cum acoperea spaţiul, cum îl înghiţea, cum îl filtra, cum alegea din spaţiu punctele de forţă, energiile pe care le putea folosi, pe care se putea bizui. Cu oamenii făcea la fel. Elimina orice energie care-l încărca.

Asta se întâmpla dintr-o privire, cu un gând, în zecimi de secundă. Când jucai cu el simţeai pe viu relaţia pe care o stabilea cu tine. Lângă el, foarte greu puteai greşi. Punea pe tine o lumină crudă şi am văzut actori dispărând cu totul în fascicolul necruţător. Când venea la mine, îşi amintea mereu că în blocul în care stau a adus el o butelie unei doamne, fiind ucenic şi trimis de patronul lui. Stând pe butelie, în drum, a văzut o paradă de 10 mai. Era uimit de ceea ce i se întâmplă, de faptul că el, copilul acela cu butelia, e un mare actor”.

Şi totuşi el însuşi, în timp ce alţii îl cădelniţau cu tot felul de epitete care mai de care mai bombastice, avea propria măsură, propria dimensiune umană, propria modestie simplă, firească, omenească. „În comparaţie cu marii actori din lume (ce i-am văzut doar în filme) sau cu ruşii stanilavskieni, văzuţi în tinereţe, precum Cerkasov...răspunsul este nu. În comparaţie cu ce se întâmplă la noi sunt doar un actor bun. Ţara aceasta a avut actori mari, unii monumente de teatru. I-am văzut jucând, nu putai să stai în faţa lor cu pălărie pe cap şi mâinile în buzunare. Da, în vremurile acestea golăneşti şi aspre, aş putea fi numit actor bun”.

Ei bine, acest „actor bun”, la 15 ani, în 1948, se înscrie la Şcoala profesională metalurgică nr. 12, cu specializarea „ajustaj”. În primăvara anului 1949, o doamnă profesoară de la Şcoala pedagogică din Bucureşti vine la şcoala sa şi-l selectează pentru o piesă de teatru pentru elevi, în rolul lui Ştefan Tipătescu, din „O scrisoare pierdută”. A fost momentul său de debut şi factorul determinant în hotărârea sa de a susţine examen la Institutul de Teatru. Nu intră însă de prima oară.

„Ca şi prietenul şi colegul meu Gheorghe Cozorici, n-am fost prea ajutaţi de soartă. Am fost amândoi nevoiţi să facem şcoli de meserii, el la Vulcan, eu la Fabrica de Avioane. Când am dat examenul de admitere la Institut, în 1951, am căzut. Anul următor, ca să fiu mai sigur, am dat şi la teatru şi la cinematografie (era institut separat). Am reuşit la ambele şi, ţin minte, am mers cu Cozorici în Piaţa Universităţii şi am dat cu banul unde să mergem. Ne-a căzut Teatrul”, îşi amintea actorul.

După facultate este repartizat la Teatrul Nottara, unde a făcut peste 50 de roluri uriaşe. În cinematografie îl ştiţi în primul rând din „Reconstituirea”, dar şi din „Burebista”, „Cu mâinile curate”, „Ultimul cartuş”, „Pentru patrie”, „August în flăcări”, „Răpirea fecioarelor”, „Cel mai iubit dintre pământeni”, etc.

Ştiţi cum intra în rol, cum ajungea să renunţe la caracteristicile sale pentru a le lua pe cele ale personajului? Spunea aşa: „Adică să-mi pierd propria personalitate, să-mi pierd gesturile obişnuite, felul de a-mi ţine capul, de a păşi, de a surâde. Şi pe fondul acestei depersonalizări să-mi inoculez personalitatea celuilalt. Să am alte atitudini, alte gesturi, alt zâmbet. Poate alt glas. Şi toate aceste mijloace de expresie să nu rămână exterioare. Să nu fie două garnituri, detalii ornamentale. Dimpotrivă, ele să izbucnească organic, firesc, din noua personalitate, trăind-o, demascând-o. Când am înţeles taina aceasta, acest secret profesional, a fost cumplit”.

Şi totuşi, după atâtea şi atâtea roluri asumate, frământate, plămădite până la ultima esenţă, după atâtea emoţii, trăiri, dăruiri pe scena teatrului sau pe platourile de filmare, actorul îşi trăieşte ultimii ani din viaţă cuprins de o tristeţe „iremediabilă”, vorba lui Topârceanu. După 1989 este distribuit din ce în ce mai puţin, noua societate creată nu mai pune preţ pe valoare ci pe ideea de îmbogăţire rapidă, foştii proprietari ai casei naţionalizate în care locuia îl ameninţă permanent cu evacuarea, iar gândul, frământarea, că-şi va pierde casa în care a locuit cu familia îl îmbolnăveşte (la propriu) până la urmă.

Moare prematur, pe 30 aprilie 1994, la nici 61 de ani, de „inimă rea” (după cum spun unii) la gândul că e dat afară din casă după o viaţă de muncă. Marele „Burebista” ridica pentru ultima dată sabia, „dom’ Semaca” dădea ultima oară ordine, iar viaţa, „mama ei de viaţă”, vorba lui Noica, trăgea cortina peste sufletul actorului George Constantin. În urma lui s-a aşternut „asurzitoarea linişte” a teatrului românesc, „linişte” ce până acum n-a mai putut fi sfărâmată de o altă voce de tunet, de un alt glas de furtună. George Constantin n-a mai putut fi înlocuit. Dumnezeu să te odihnească, maestre!

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Teatru

Ultima oră