In memoriam Ștefan Iordache - ar fi împlinit 78 de ani. Fragmente din ultimul său interviu

03 Feb 2019
In memoriam Ștefan Iordache - ar fi împlinit 78 de ani. Fragmente din ultimul său interviu Galerie foto (2)

Născut la 3 februarie 1941, la Calafat, Ştefan Iordache a avut o carieră de aproape jumătate de secol în teatru, film şi televiziune. A rămas pentru totdeauna în memoria publicului prin rolurile din „Hamlet“, „Richard al III-lea“, „Alex şi Morris“ sau „Barrymore“, dar şi pentru interpretarea memorabilă a personajului Victor Petrini din filmul „Cel mai iubit dintre pământeni“.

Iordache nu a fost numai un actor cunoscut, remarcându-se în numeroase roluri, printre care cele din "Cel mai iubit dintre pământeni", "Oglinda", "Glissando", ci și un pasionat de muzică. În anul 2007 și-a lansat și un album, "Magazinul Meu de vise".

În plus, a mai colaborat cu Gheorghe Dinică ăi Nelu Ploieșteanu la albumul "Cântece de petrecere". Ștefan Iordache a realizat și duete cu Sanda Ladoși, Monica Anghel și Elena Carstea.

Sunt 10 ani de când Ștefan Iordache nu mai este cu noi. A plecat  la 14 septembrie 2008 într-un spital din Viena, Austria.

Ca o aducere aminte, iată câteva fragmente din ultimul său interviu acordat  revistei Confidenţial, preluat de Ziarul Metropolis.

”Reporter: E ultimul interviu?

Ştefan Iordache: Da. Şi nu numai atît, este ultima mea apariţie în public, în afara scenei, acolo unde bate inima mea.

De ce?

Nu mai vreau să trăncănesc. La ce foloseşte? Sînt mîhnit. Nici vehement şi nici supărat. Mîhnit. Vorbim cu toţii în vînt, pentru că nimic nu se schimbă. Aleg să nu mă mai implic în societate. O fac pentru prima şi ultima oară. Ceea ce trăim este o telenovelă. Dar nici sensul peiorativ al ideii de telenovelă nu mai este suficient pentru ce trăim. E o manea. De prost gust. Decît să vorbesc fără rost, nu-i mai bine să mă uit la salcia asta?

Dar sînteţi un reper pentru România!

Crezi? Lumea mă ştie mai degrabă pentru că am cîntat cu Sanda Ladoşi şi mai puţin pentru Hamlet, Richard sau ce am mai făcut eu. Nu mă indignează asta, ba chiar privesc situaţia cu umor. Nu-mi doresc popularitate. Au alţii destulă. Nu vezi cine vorbeşte azi? Cine are pieptul mai bombat! Uite, îţi pun şi eu o întrebare. Niciodată nu am ştiut ce înseamnă vedetă. Explică-mi tu!

Alegeţi să vă refugiaţi aici, pe aceşti 3.000 de metri pătraţi care mi se par un paradis, cu pivniţă, vie, răsaduri, pitici de grădină, cu veranda asta minunată (este vorba despre casa de la Gruiu)

Da. Acest loc este ca o mână. Face parte organic din mine. Auzi liniştea asta compactă? Aici poţi trăi liniştit. Am cumpărat o mie de metri aici în 1982, cu banii luaţi de la filmul «Glissando». Erau 90 de pruni aici. Pe primii 40 i-am tăiat chiar eu, cu fierăstrăul pe care îl vezi acolo, în cui, lîngă pivniţă. Apoi încă două mii, după revoluţie. Crezi că aş fi avut bani pentru aşa ceva?

Putem intra în pivniţă?

Nu. E greu, trebuie să ridici un chepeng din casă.

Înseamnă că intraţi rar acolo.

Nu, dimpotrivă (îi lucesc ochii). Anul trecut, ciorchinii de strugure erau cît mîna! Am făcut, din 400 de butuci pe care-i am, 900 de litri de vin. Alb, demisec. A ieşit cam tare de data asta. V-aş da, dar nu e indicat pe canicula asta.

L-aţi lucrat singur?

Nu. Nu uita că eu sunt crescut în vie. Bunicul meu avea două hectare de vie. Avea două sute de oi, pe care le-am păzit, aşa cum, de mic, am cules via. E normală armonia mea cu acest loc. În fine, vinul trebuie vorbit cu prietenii. Trebuie cântat cu ei. L-am chemat pe vecinul meu Dan Piţa, pe celălalt vecin, Papaiani, pe Mitică Popescu şi l-am cules împreună. Şi l-am pus pe Nicu Gigantu să-l cînte.

E o tradiţie cântatul vinului?

Nu, dar cred că, decât să faci şi să bei vinul de unul singur, mai bine îl arunci la canal.

V-a plăcut şueta.

Mi-a plăcut cîrciuma, mai corect spus. Într-o anumită perioadă, mergeam în cârciumi ca să observ oamenii, ca pregătire pentru un anumit rol. Plăcerea a fost să stau la şuete, pentru a comunica. Şi ca ieşire din starea rolului. Da. Îţi fac o mărturisire. Dacă aş lua viaţa de la început, nu ştiu dacă aş face la fel. Am avut şansa, dar şi neşansa unor roluri mari. Şansa este că am devenit apreciat, neşansa e că toate aceste roluri mi-au măcinat cumplit nervii. Dacă aş fi avut acum mintea de la 30 de ani, nu aş mai repeta acest drum, toate aceste roluri mari. Uită-te la colegii mei de generaţie, care-s ingineri sau doctori. Arată de parcă-s copiii mei. Eu joc teatru, pentru că nu ştiu să fac altceva! Dacă ştiam să montez prize, asta eram, electrician. Eu nu am dorit să devin mare actor, dar soarta, Dumnezeu m-a împins aici. Când am dat admitere la Medicină, am făcut vizita medicală la facultatea de teatru. Iar cînd am ieşit de acolo, mi-am notat într-un jurnal că niciodată nu aş vrea să trăiesc printre asemenea oameni. Dacă teatrul e inima mea, atunci află că inima mea a fost cucerită treptat, în timp. Hmmm, am senzaţia că Dumnezeu m-a luat de păr şi m-a tras în sus. (…)

Dacă n-aţi fi fost actor, ce aţi fi fost?

Nu chiar ospătar, dar sigur patron de restaurant.

Şi de ce n-aţi încercat?

Am încercat. Cine naiba o fi inventat cârciuma? Unul deştept din preistorie, care a văzut că doi nu au unde să bea un pahar, aşa că i-a chemat la el şi a cerut să fie plătit pentru asta. Prin 1990, am încercat să fiu patron. Am luat o firmă, împreună cu alţi prieteni ingineri, dar n-am ştiut să ne descurcăm. Aveam 5.000 de vaci şi multe altele, dar au murit multe animale, pînă când am vîndut-o lui Urzică, cel cu Coleus-ul, dacă-l mai ştii. Am luat, tot cu prietenii ăştia, pe la Obor, pe strada care se numea Kent – că acolo se găseau ţigări pe vremuri – o cârciumă, zisă “La Papa”, după numele fostului patron. Dar n-a mers.

Aveţi nostalgii?

Nu am decât nostalgia tinereţii. E lucru de mare preţ tinereţea şi târziu am înţeles asta. Dar fiecare vârstă are rostul ei.(…)

Aţi renunţat la casa din Bucureşti?

Nu, dar nu-mi mai place oraşul. E groaznic, de 15 ani mă extrag din el cât pot de mult. Ceea ce devine greu. Înainte făceam 45 de minute până aici, acum fac două ore. Asta e ţara în care cad păsărele pe şosele, dărîmate de basculante, nu de cataclism. Sîntem de râsul Bangladesh-ului.

Soţia dumneavoastră m-a rugat să nu apară în acest interviu. Dar vreau, totuşi, să-mi vorbiţi despre ea.

Ce să-şi spun? Că ea a insistat atunci, în 1982, să iau acest teren? Înţelegi? Pentru un bărbat este important să aibă lângă el o femeie care să-l înţeleagă. Ca să fie clar: dacă acest pământ e ca mîna mea stîngă, Mihaela e ca mâna mea dreaptă. Şi ea face parte din mine.

Care e sensul vieţii?

Vrei să-ţi spun cuvinte mari. Cred că sensul vieţii îl ştie doar Dumnezeu. Noi nu putem decât să încercăm să influenţăm niţel ce ne-a dat el. Asta e important, să slujim viaţa.”

 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Teatru

Ultima oră