Bețivii lui Dumnezeu

06 Apr 2018 | scris de Gabriela Lupu
Bețivii lui Dumnezeu

De curând compania ”Tompa Miklos” a Teatrului Național din Târgu Mureș și-a prezentat într-o microstagiune unele dintre cele mai importante spectacole. Două dintre acestea poartă semnătura regizorului Radu Afrim: premiera ”Beție”, care marchează cea de-a patra colaborare a lui Radu Afrim cu trupa maghiară din Mureș, și spectacolul-capodoperă ”Tihna”.

Pe textul dramaturgului rus Ivan Vîrîpaev, ”Beție” este  o explorare nemiloasă a sufletului omenesc.  În spectacol toate personajele sunt bete criță ajungând grație alcoolului într-un fel de purgatoriu, o zonă tampon dintre realitate și imaginar, între starea de veghe și vis, între viață și moarte. În acest no man’s land se întâlnesc cu Dumnezeu. Băuți fiind devin credincioși. Asta poate pentru că în general credința este tot o formă de beție sau poate pentru că doar beți mangă oamenii își fac curaj să privească în față Adevărul.  Fiecare personaj îl descoperă pe Dumnezeu înăuntrul lui, dar și în prietenii de pahar. ”Dumnezeu vorbește prin bețivi”, ”În mine este Dumnezeu” sau chiar ”Eu sunt Dumnezeu” sunt replici repetate ca niște mantre. 

Deși întâlnirea cu Dumnezeul din ei ar trebui să fie un eveniment fericit, revelația divinității este de fapt cumplit de trist, sfâșietoare chiar pentru că fiecare dintre bețivi știe că va veni ziua, urmată de trezire și de mahmureală și că în starea de trezie îl vor fi pierdut deja pe Dumnezeu și sensul vieții lor. Chiar dacă sunt păcătoși până în măduva oaselor, de altfel se tăvălescesc cu voluptate la propriu în noroi (scenografia e semnată de Bartha Jozsef), cei 14 bețivi din piesa lui Vîrîpaev  (jucați excelent de actorii trupei maghiare) sunt în esență niște suflete fragile care au nevoie de ajutor, ajutor pe care nu îl găsesc însă nicăieri. Când sună la Urgențe li se spune că ambulanța nu se deplasează pentru oamenii beți. ”Dar ce, bețivii nu trebuie și ei ajutați?”, se întreabă retoric  minunata femeie adulteră (o versiune modernă a Mariei Magdalena) interpretată de fabuloasa actriță B. Fulop Erzsebet.

Textul abundă de trimiteri biblice, de la moarte și Înviere, la spălarea picioarelor lui Iisus de către femeia păcătoasă, la promisiunea raiului și a vieții veșnice. Până să ajungă însă în paradis, bețivii sunt măcinați de singurătate și de tristețe ca de un cancer galopant.

Salvarea nu le vine din lumea reală. Poate doar un alt chef și o altă beție să le deschidă din nou porțile raiului bețivilor prin  care vorbește pe lumea asta neauzit de nimeni Dumnezeu.

Tihna

Dramatizând romanul omonim al lui Attila Bartis, Radu Afrim a reușit cu ”Tihna” unul dintre cele mai mari spectacole din cariera lui, iar actorii au realizat niște performanțe artistice care te lasă pur și simplu fără grai. Erzsébet B. Fülöp, în rolul mamei, Bányai Kelemen Barna, fiul  și Kiss Bora, iubita lui, au niște interpretări absolut fabuloase . De altfel spectacolul a primit o mulțime de premii atât în România cât și în Ungaria.

”Tihna” este un spectacol la care nimeni nu poate rămâne indiferent pentru că, nu-i așa, cu toții avem sau am avut o mamă. Mama este ființa care așa cum ți-a dat viață te poate și ucide. Iar în acest spectacol este vorba exact despre o astfel de mamă. De un monstru de egoism care-și rănește copiii cu seninătate și chiar cu voluptate. Obișnuită încă de tânără să-și rănească copiii, la bătrânețe aceasta rămâne singura ei rațiune de a fi.

Mama din ”Tihna” este actriță, și nu orice actriță, ci una faimoasă în Ungaria comunistă, laureate cu Premiul Kosuth și cu alte distinții și medalii de către tovarășii de la partid. Numai că se petrece un lucru care îi schimbă radical condiția de star al teatrului comunist: fiica ei, violonistă de mare talent,  fuge în Occident.  Pentru că show-ul este viața ei, mama pune la cale un spectacol tragicomic. Ea decide să își înmormânteze în mod simbolic fiica. Într-o scenă de râsu-plânsu, în care își dovedește calitățile de mare tragediană, ea pune într-un  coșciug certificatul de naștere al fetei, fotografiile ei, diplomele de la concursurile de vioară, jucăriile și tot ce i-ar mai fi putut aminti de ”trădătoarea de neam și țară”. Toate acestea se petrec sub privirile uimite ale fiului ei, care o mai avertizează din când în când: ”Vezi că în poza aia eram și eu”. ”Nu mai ești”, îi răspunde mama rupând fotografia în două: jumate rămâne la suprafață, jumate merge în coșciug.  ” Bastarda aia mică chiţcăie deja din vioară, dincolo. Gunoaiele dracu'... au impresia că fac din mine o figurantă. Să am parte de acum înainte numai de roluri episodice? Sunt Cleopatra, nu o sclavă. Nu ajung eu din cauza ei într-un teatru de amatori de pe malul Tisei”.

Ultimul spectacol în care joacă ” împărăteasa Cleopatra” este cel al îngropării fiicei sale în ciuda avertismentelor fiului ei. ””Dar n-o să-ţi poţi ierta treaba asta niciodată, mamă.” Greşeşti profund, băiete. Nici nu-ţi poţi imagina câte lucruri îşi poate ierta omul când e nevoie”.

Pentru a avea un succes garantat, ea trimisese necroloagele fiicei sale la toții potentații din partid în frunte cu  Janos Kadar.  Din păcate pentru ea, la show-ul ei demn de tragedia greacă nu a venit nici un șef, iar risipa ei de talent s-a dovedit inutilă căci la următoarea ședință, deși și-a înfierat cu mânie proletară fiica fugară (”o trădătoare de ultimă speţă, care în interesul egoist al propriei sale cariere a fost în stare să-şi trădeze fără pic de scrupule nu numai propria mamă, dar şi clasa muncitoare)  i se spune adevărul în față: ”Matale nu ești o artistă. Acoperă-ți țâțele și pleacă.”

Din clipa aceea marea actriță va avea un singur spectator: pe fiul ei pe care îl va chinui clipă de clipă  cu un sadism greu de imaginat. Între ei se instalează o relație de dragoste și ură dusă până la extreme. Ea știe să apese pe toate butoanele manipulării emoționale, când jucând patetic neajutorarea, când amenințându-l cu pedeapsa divină. Ea este mama castratoare de manual. Fiul nu-și poate trăi în liniște iubirile, îl copleșesc angoasele, dar își îngrijește mama cu un devotament  incredibil: îi aduce pâine pe care  ea o înfulecă pofticios deși spune că ei nu-i place pâinea și că nu are nevoie de ea, o spală cu grijă și mai ales îi scrie scrisori false din partea surorii lui de la care nu mai aveau nici o veste.  În ultima scrisoare adevărată pe care i-o scrisese, ascunsă cu grijă de fratele ei, fata o blestemase pe mamă să nu apuce să închidă ochii până ce nu va mai avea o veste de la ea.

Și de fapt tragedia acestei femei și a fiului său este exact aceasta: ea nu mai moare. Pare o bătrână veșnică ce nu-și va mai găsi sfârșitul niciodată având grijă să tragă în iadul existenței ei pe singura ființă care o iubește. Așa cum deux-piece-ul în care strălucise la înmormântarea simbolică a fiicei sale a fost cu timpul mâncat de molii, totul în jurul ei îmbătrânește ca și ea și este ros pe dinăuntru și pe dinafară. Mobilele din casă sunt pline de mușchi și de licheni (o scenografie excelentă semnată de Adrian Damian), și în podeaua casei s-a născut o insulă, ca o mică locuință lacustră. Fiecare personaj este o insulă de tristețe și de solitudine. Deși urlă unul la altul, deși ai impresia că se vor devora, mama și fiul sunt legați veșnic unul de celălalt, nu pot trăi fără ura dintrei ei care-i hrănește și cu toate acestea își ling rănile pe care ghearele celuilalt i le-au făcut singuri, fiecare pe insulița lui. Realția lor patologică distruge totul în jur. Iubita tânărului ajunge la ospiciu, acolo unde, când o vizitează el împarte nebunilor cartea pe care o scrisese el în ciuda opoziției mamei sale. Nebunii citesc fascinați cartea lui numită ”Tihna” (este de fapt chiar cartea lui Attila Bartis) și ei par să se regăsească în ea. Așa cum, cu siguranță, toți spectatorii se vor regăsi într-o oarecare măsură în acest spectacol absolut devastator, pentru că toți purtăm în noi amintiri, ale noastre sau ale altora, sau chiar locuim într-un iad domestic.

 

 

 

 

 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Teatru

Ultima oră