să devină fierbinte,
Bucureștiul are ceva din răcoarea
unui zbor de fluture,
se simte,
de parcă se ridică deasupra
și dă din aripi,
rămânând fără greutate.
Și miroase a proaspăt,
a vechi și frumos,
miroase a catifea udă
și a piatră,
miroase aidoma unui amestec
de primăvară și vară,
îmbrățișate înaintea despărțirii.
Devine frumos cu totul,
cu case vechi,
cu istoriile lor nespuse,
cu copiii din fața blocului,
cu grădini,
cu caldarâmuri,
cu parcuri și povești.
E perioada în care e fermecător
fără să facă nimic,
e perioada în care
te poate cuceri
fără să-și trădeze
adormitele cicatrice
și boli care-i bântuie totul,
mai puțin sufletul.
Pentru că e perioada în care
își lasă să umble pe străzi,
nestingherit și nevăzut,
sufletul.
E tresărirea lui de orgoliu,
e tresărirea de boier,
care,după ce a trăit
ani grei de suferinţă,
se revoltă fie și numai pentru o clipă
inundându-se cu frumos
într-un gest care-i asigură
supraviețuirea.
Un aer nevăzut,
ca un liant,
îi cotropește străzile,
clădirile,
oamenii,
copacii
și-l face irezistibil,
dar, în egală măsură,
și fragil, vulnerabil,
lăsându-l descoperit
așa cum o face arareori,
poate o singură dată pe an…
