Să ne amintim de ei. Cum a murit în chinuri marele Gil Dobrică

26 Sep 2017 | scris de Dănuț Deleanu
Să ne amintim de ei. Cum a murit în chinuri marele Gil Dobrică

Pentru că televiziunea nu s-a învrednicit să-l invite prea des, a fost ascuns ochiului. Îl ştiau bine doar clienţii fideli ai barurilor Atlantic, Athenee Palace şi Continental, unde Gil a cântat seară de seară ani de zile. Radioul însă şi-a făcut treaba şi ni l-a dezvăluit auzului. Au fost perioade lungi de timp în care, din difuzoarele aparatelor, răsunau şlagărele “Hai, acasă!”, “Unde a fost visul” ori “Ordinea de zi”.

N-a avut de la naştere acea voce inconfundabilă. Şi totuşi, după o vreme, nu se ştie de ce, Dumnezeu şi-a adus aminte de el. Însă, pe undeva, i-a creionat acelaşi destin ca al lui Iov, cel din vechime. L-a făcut să sufere fizic, ca să-l poată blagoslovi cu har. Aşa a ajuns Gil să aibă o voce dumnezeiască. Căci măna şi voinţa Celui de Sus au fost...

Se spune că trei sunt momentele care încheagă şi punctează viaţa unui om: naşterea, nunta şi moartea. Gil n-a avut parte să joace la propria-i nuntă. A căntat şi a dansat la alţii. Chiar dacă a iubit şi la răndu-i a fost iubit de femei, nici una nu a întrunit condiţiile pentru a deveni doamna Dobrică. Cel Sfănt l-a logodit insă cu soarta. Pe cănd avea 17 ani, o amigdalită l-a dus pe masa de operaţie. După ce i-au fost scoase amigdalele... minune!... S-a trezit cu o voce apropiată de cea a vestitului Ray Charles. Aşa a inceput noua naştere a lui Gil Dobrică.

Aflată în casa de la Craiova, Florina Pătru, sora mai mică a artistului povesteşte: "Ne-am născut în Călăraşi, lăngă Dăbuleni şi Bechet, aproape de Dunăre. Ne-a fost fericită copilăria, că eram mulţi, şi cănd sunt mulţi şi veselia e mai mare. Îmi aduc aminte că îi plăcea să joace fotbal. Pe atunci nu erau mingi de cauciuc, ca acum, sau nu aveau ei. Dar puneau multe cărpe străns legate cu nojiţe şi băteau ghemotocul ăla toată ziua. Venea acasă cu buricele deştelor julite, că mai jucau şi desculţi. Avea şi momente cănd nu îi plăcea să stea cu prietenii. Şi atunci îl luam eu şi cu fratele geamăn, ba la grădină, ba să culegem bumbacul. Georgică, hai să ne bumbăcim, aşa ii ziceam."

 "O pasiune a lui era pescuitul. Îşi scotea răme de cu seara, le punea intr-o cutie, işi lua mămăligă pentru nădit şi în zori pornea. Eu muream, că vroiam să merg şi eu, dar el zicea: nu, tu rămăi acasă. Şi mie imi plăcea să merg, că eu socoteam peştii cu măna şi scoicile le scoteam cu piciorul. Dar el cănd căuta scoici se băga cu capul pănă la fundul apei. Şi am impresia că de aici i s-a tras, că avea o otită la urechea stăngă. Le scotea cu măna şi mi le dădea mie să le bag repede in traistă. Ne plăceau scoicile, le făceam măncare, scoici umplute, scoici cu usturoi... Dar el prindea peşti, să ştiţi! Cănd ajungeam acasă mămica zicea: ia uite!, mănca-l-ar mama, ne adusă şi nouă juveţi... Că ea aşa zicea la peşti, "juveţi", ca Nea Mărin.

 În vacanţe însă îl luam pe Mitrulică cu acordeonul şi mergeam in port la Bechet, la Dunăre. Veneau şi dăbulenii şi călărăşenii, sărăţenii, becheţenii, toţi in costume populare şi, Doamne, ce frumos era! La căminul popular se ţineau seri literare cu poezii, căntece, dansuri şi toţi din familie eram prezenţi. Cănta şi Georgică, dar el nu cănta melodii populare, cănta căntece şcolăreşti, că era mic..."

 "La un moment dat a făcut o bronşită, cum să spun... o rinofaringită... faringită mai mult, şi a fost cu amigdalele la pămănt. A fost operat şi-n momentul cănd l-au operat a căpătat vocea lui Ray Charles. El pănă atunci nu avea timbrul ăla al lui Ray, nici in discuţii şi nici in căntece. Şi a inceput să cănte la restaurantul Periniţa, la restaurantul Minerva la Sala Maură unde veneau mulţi nemţi, suedezi, polonezi, francezi, oameni care aveau bani. Şi aşa l-au depistat. De la Casa Studenţilor i-au spus să meargă la Bucureşti că acolo se căştigă o păine ca lumea şi acolo poate să se afirme.   

Când l-a prins boala, in ultimile 3 luni a fost atăt de grav că nu mai putea. În ultima vreme a dormit cu Marin (soţul) pe care-l scula din 5 in 5 minute. Ii spunea: mă, scoală, mă, că nu mai pot de oase, scoală-mă! Marin il lua cu o mănă dintr-o parte, cu o mănă din alta şi-l scula. Mă, nu mai pot de durere, nu mai pot de şale... zicea. Tuşea, tuşea ingrozitor şi expectora. O dublă pneumonie, ştiu eu ce o fi fost, complicaţia cu picioarele, că erau umflate peste măsură de la genunchi in jos şi-l dureau de murea. Eu ii dădeam Milurit, care se dă la gută, ii dădeam şi Diclofenac... doar, doar i-or mai trece durerile. Şi zicea: nu mai pot, mă, ce mă fac...? De unde o fi venit boala asta la mine... Aşa a murit, săracul, in chinuri!"

 Pe la jumătatea lunii aprilie a anului 2007, cănd văntul primăverii valsa sprinten printre muguri blonzi, se săvărşea din viaţă Ray Charles al nostru, inconfundabilul Gil Dobrică. Nu s-a stins sonor, căntănd pănă in ultima clipă, ci sfios şi tăcut, aşa cum fusese, in fond, toată tinereţea pănă la intămplarea cu operaţia de amigdalită.

 În aerul inalt, o fanfară tănguitoare dăduse de veste cerului că incă un suflet de pămăntean vine să bată timid la porţile păzite straşnic de Sfăntul Petru. O mănă de prieteni il conduseseră atunci pe ultimul drum. Florile şi pomii infloriţi din cimitirul Ungureni din Craiova sugerau că Gilache va ajunge "la un loc cu verdeaţă" şi dincolo de tăriile albastre ale cerului. Se muta doar dintr-un rai terestru într-un rai al ingerilor.

Mormântul lui Gil Dobrică înseamnă numai o piatră de cavou şi o cruce albă. Intr-un oval este gravată o imagine cu Ray Charles şi Gil, cănd aceştia işi dau măna in unica lor intălnire la Cerbul de Aur de la Braşov din 1994. Aflat între Florea Dobrică şi Nicoliţa Dobrică, Gil işi doarme somnul in familie. In josul crucii stau scrise versurile lui Adrian Păunescu: "Dar de moarte nu se scapă/ Că e surdă şi mioapă/ Pune pleoapă peste pleoapă/ Şi-şi trimite prada-n groapă... Noapte bună, Gil Dobrică!" Dumnezeu să te odihnească!

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Muzica

Ultima oră