Dostoievski a fost ultimul idealist?

14 Mar 2016 | scris de Luiza Moldovan
Dostoievski a fost ultimul idealist?
 
Motto: “Adevăratul dialog e cel de la inimă la inimă” (Arsenie Papacioc)
 
Dostoievski are un personaj preferat, pe care a şi mărturisit că-l iubeşte foarte mult. E Stepan Trofimovici, din Demonii. Ȋl iubeşte pentru că e idealist şi are un spirit pur. 
 
Asta denotă că Dostoievski însuşi are un spirit pur şi înalt. Dar asta nu e un mister. Modul în care-şi conturează cele mai nobile personaje (vezi-l şi pe Alioşa din Fraţii Karamazov, vezi-l şi pe Mîşkin din Idiotul), deci modul în c are-şi conturează aceste personaje demonstrează empatie puternică pentru cea mai înaltă stare ontologică.  
 
Dacă n-ar fi fost un scriitor enorm, probabil c-ar fi fost un psiholog extraordinar, dar mai bine c-a scris.
 
Dostoievski e idealistul prin excelenţă. Scrie, în Jurnal de Scriitor, că: “… politica cinstei şi generozităţii este nu doar cea mai înaltă, ci, poate, cea mai avantajoasă politică pentru o mare naţiune, tocmai pentru că este mare. Politica spiritului practic de moment şi a permanentei năpustiri acolo unde este mai avantajos, mai stringent, demască micimea, neputinţa lăuntrică a unui stat, starea sa jalnică”.
 
Vezi? D-aia e bine să reciteşti chestii, că-ţi mai aduci aminte una-alta. Acum înţeleg într-un alt fel de ce sîntem atît de meschini ca popor. 
 
Pentru că avem o politică mică. Politicienii noştri sînt nimicnici, sînt mici, nu au nobleţe sufletească, nu au idealuri înalte, nu gîndesc în perspectivă. Poate nu pentru că nu vor, ci pentru că nu pot. Mai mult ca sigur că nici nu-şi pun problema asta!
 
Adresează-i o critică unui ministru, unui deputat, unui consilier mai iţit. O să se irite imediat ca o gîscă speriată. 
 
E acea “îngîmfare iritată, diformă, impardonabilă” a unor “oameni găunoşi, care se cred genii”.  Se pare că din 1877 şi pînă în acum nu s-a schimbat nimic. 
Mă-ntreb foarte serios dacă mai există idealism, dacă mai există idealuri, dacă mai există oameni care să aibă o idee nobilă în minte, mă-ntreb dacă nu cumva, auzindu-te că vorbeşti despre idealuri, îşi pun întrebări sincere cu privire la integritatea minţii tale. 
 
Odată, făceam un reportaj dintr-un sat. Aveam tendinţa să idealizez satul. Voiam să scriu frumos despre sat. Mi se părea că la sat e viaţă autentică, nealterată de mizerii. 
 
Că alteritatea e specifică oraşului, cum spusese undeva Paul Evdokimov. 
 
Ȋn mintea mea, oamenii de la sat erau necesarmente frumoşi, demni, curaţi. O-ntreb pe una, o mămăică. 
 
Cică “şi ce faceţi dumneavoastră într-o zi de duminică?”. “Ce să facem? Eu mă scol să dau de mîncare la păsări şi pe urmă mă culc la loc”. “Aşa?” (Eu credeam că se-mbracă în costume populare şi merg la biserică). 
 
“Păi şi nu mergeţi la biserică?”, “E, mergem la biserică! Biserica poate să mai aştepte! Peste cîţiva ani o să mă duc şi la biserică”. 
 
 
 

Alte stiri din Mass Media

Ultima oră