Povestea românului nominalizat de trei ori la Oscar

28 Mar 2016 | scris de Eveline Păuna
Povestea românului nominalizat de trei ori la Oscar

Lucian Boicu: "Ziua de mâine nu va fi mai diferită decât ziua de azi, chiar dacă ai câștigat premii"

■ Evelin Păuna: Care este povestea ta, până la momentul în care te-ai stabilit în Canada? Știu că te-ai născut în Buzău...
■ Lucian Boicu: Mi-am petrecut numai anii copilăriei în România. Am plecat din țară când aveam 13 ani. Tot ce-mi mai amintesc sunt vacanțele de vară, pe care le petreceam cu bunicii, unchii și mătușile, ori pe lângă Buzău, ori la București. Eram mereu pe drum, în fiecare săptămână vizitam pe altcineva. Acum, privind retrospectiv, pot să spun că mi-a plăcut foarte mult că am avut ocazia să stau și la țară, înconjurat de natură, dar și la oraș, vizitând muzee și cinematografe. Am fost înconjurat de mulți oameni, de la care am avut ce învăța!.

■ De ce ai ales Canada?
■ Părinții au făcut această alegere, în mare parte datorită faptului că era cea mai primitoare țară pentru emigranți, dintre toate celelalte țări care acceptau oameni nou-veniți. De asemenea, aici se vorbește engleza și franceza, combinație rară, dar ușor de înțeles pentru majoritatea românilor. Aceste două argumente sunt cele pe care mi le amintesc din copilărie, încă de când vorbeam despre această plecare doar ca despre o posibilitate.

„AM FOST ANGAJAT CU UN SEMESTRU ÎNAINTE SĂ TERMIN ȘCOALA”
■ Ai urmat Institutul de Artă din Toronto. Cum ți-ai descoperit pasiunea pentru artă? Știu că în copilărie desenai tancuri...
■ Descoperirea nu a venit peste noapte. Când eram copil, îmi plăcea foarte mult să mă uit la televizor la desene animate în engleză, fără traducere. În timpul școlii am prins foarte ușor limba engleză, încât aveam note mai bune la engleză decât la Limba română. De fapt, și la franceză mă descurcam mai bine. Oricum, desenele animate netraduse m-au ajutat foarte mult. Când nu mă uitam la televizor, desenam sau mă jucam jocuri pe computer. Erau semne pe care părinții nu le-au văzut, pentru că sunt chestii de copil... Cel puțin așa credeau ei. Pe la 8-9 ani eram interesat de jocuri video, ca majoritatea copiilor, dar și de computere, de asamblarea lor, de piese. La 14 ani, după ce am sosit în Canada, m-am interesat de construcția website-urilor, și apoi am învățat cum să lucrez cu programe de editare a imaginilor 2D (genul Photoshop). La 15 ani, imaginile 2D nu mai erau destul de interesante pentru mine, și jocurile 3D începuseră să fie prezente pe piață. Când eram în clasa a noua la liceu, m-am înscris la cursurile de noapte ale unui colegiu de artă, pentru a învăța pachetele de programe care modelau arta în spațiul 3D (sculptură, pictarea obiectelor în 3D, luminare, animație etc). De acolo a început pasiunea, dar nu aveam percepția unui artist. Aveam un punct de vedere mai mult tehnic. La liceu, m-am mutat în clasa a XI-a, la o altă școală, dedicată artei. Aici am învățat nu numai cum să desenez, dar am învățat și cum să înțeleg spațiul. Este o diferență între a desena un cerc și a desena o sferă... Percepția volumetrică, în spațiul 3D, reprezentată pe un mediu 2D (picturi, poze etc). Apoi am fost la un alt colegiu, după ce am terminat liceul, unde am avansat cu desenul la un nivel acceptabil pentru primul an de colegiu. Am avut profesori foarte buni și, două-trei zile pe săptămână, de la nouă dimineața, până la zece seara, eram la ore suplimentare, la care nu aveam profesori, dar aveam modele care pozau pentru noi. După ce am terminat acest an, am decis sa combin, în sfârșit, ce am învățat în arta clasică, cu noul val digital. M-am înscris la Institutul de Artă.

■ Te-ai simțit vreodată discriminat? Ți-a fost mai greu decât celor care s-au născut acolo?
■ Doar în prima lună, după ce am început școala, dar într-un mod pasiv. Știam deja engleza fluent dar, fiind nou, nu știam jargonul local. Mi-au trebuit câteva săptămâni să mă pun la curent, apoi n-am mai avut probleme de socializare și am început să-mi fac prieteni. Toată lumea de aici... nu este de aici! Când realizezi asta, îți vine foarte ușor să te integrezi în viața de zi cu zi.

■ Cum ai ajuns să lucrezi pentru filmele de succes despre care a aflat și România? „Exodus: Gods and Kings”, „Gardienii Galaxiei”, „Continuum”, „Godzilla”, „Uimitorul Om-Păianjen 2”, „Legenda Călăreţului Singuratic”, „Vikings”, „Resident Evil: Contribution”, „Breakaway”, „Gnomeo şi Julieta”, „Piranha 3D”, „Rollbots”, „Yes, Virginia”...
■ Am fost angajat cu un semestru înainte să termin școala și mi s-a acordat diploma fără să mai fac cursurile din ultimul semestru. Apoi mi-am făcut cunoștințe în industrie, am mai aplicat la alte studiouri pe post de junior și am început un ciclu: mă duceam să muncesc la un loc nou, făceam impresie bună, strângeam contacte noi... Și am mers tot așa ani de zile. După o anumită vreme, nu mai aplicam eu pentru joburi noi, joburile „aplicau” la mine. Lumea mă știa și mă recomanda. Acum dau rar interviuri pentru joburi în proiecte diferite. Se mai întâmplă asta doar când sunt supervizori noi, cu care nu am mai lucrat înainte, care vor să mă cunoască. Dar și în aceste cazuri, mai mult ei doresc să mi se prezinte, să știu proiectul în mare și să-mi spună cu ce pot să-i ajut. Dacă ai un „Pedigree” bun, întotdeauna vei fi căutat.

„DUBLURILE DIGITALE SE FOLOSESC PENTRU TOATE SCENELE FOARTE COMPLICATE ȘI SUNT DESTUL DE DES FOLOSITE ÎN FILMELE CU BUGETE MARI”
■ Ce faci, concret în munca ta?
■ Sunt artist de integrare. „Iau” actorii din ce au filmat pe platou sau din locul de filmare și îi pun unde și cum vor directorii, în filmul lor final. Pe lângă efectele speciale pe care le aplicăm... Este o funcție puțin ciudată, pentru că trebuie să fii capabil să rezolvi probleme de la alte departamente, care se află în spatele tău în dezvoltarea producției. Tu ești ultima persoană la care ajunge imaginea văzută în final pe ecran, de telespectatori. Este nevoie de o combinație de experiență cu artă clasică, știința imaginii în ceea ce cuprinde teoria culorii și a luminii, cu puțină programare... Acestea sunt „fundația”. Ajută mult dacă ai experiență cu fotografia. Dacă cineva vine la tine să-ți prezinte o problemă, trebuie să fii capabil să-i dai o soluție, chiar dacă nu ai mai făcut așa ceva până în acel moment. Aceasta este poziția de „compositor”. În anumite filme repar machiajul actorilor, în alte filme le tai fața în straturi separate și îi recompun cu schimbările structurale cerute de client: falca mai ascuțită, gușa pictată afară, obrajii mai ridicați, ochii mai mari, estomparea ridurilor și tot așa. Nu toată munca este nemaipomenit de plină de acțiune. Majoritatea lucrărilor... nu pot să le arăt altora, pentru că studiourile nu vor niciodată să-și pună actorii în lumină proastă, doar pentru a lăsa alți artiști să-și arate talentul. În alte filme șterg actorii originali și îi schimb cu actori digitali, care au fost construiți pe baza celor din film. Dublurile digitale se folosesc pentru toate scenele foarte complicate și sunt destul de des folosite în filmele cu bugete mari. De obicei, lumea crede că efectele speciale sunt cele care au de-a face cu explozii, extraterestri sau scene de acțiune nemaipomenite. Acelea sunt, din păcate, cel mai ușor de făcut. Poți ascunde multe imperfecțiuni, pentru că scenele sunt, de obicei, tăiate foarte scurt și au atât de multe elemente care se petrec în același moment, că lumea nu știe unde să se uite mai întâi. Cele mai dificile scene? Un singur actor, care vorbește drept în cameră, într-o scenă unde nu se întâmplă nimic altceva. Dacă un fir de păr nu-i perfect extras și reintegrat, automat va sări în ochi, pentru că nu există altceva care să-ți ia atenția de la jocul actorului.

■ Ce înseamnă pentru cariera ta filmul „American Sniper”?
■ A fost un proiect bine plănuit și executat. Pentru cariera mea este un credit bun în istoria mea, ca artist, printre altele. Este un film unde efectele speciale au fost pe bază de suport, ceea ce înseamnă că producția nu iese în evidență la fel de mult ca într-un film SF sau de fantezie, unde efectele sunt în prim-plan. De obicei, producțiile care necesită efecte subtile, sunt mai puțin populare în industria noastră.

■ Ți se pare ipocrit că românii vorbesc despre tine doar în contextul prezenței la Oscar?
■ Nu contează, atâta timp cât lumea vorbește cu pasiune. Mai ales dacă sunt subiecte pozitive, care sunt mai rare în ziua de azi. Ori că vorbesc de Oscar pentru că le place showul, ori pentru că sunt pasionați de cinematografie, în general, ori doar pentru o secundă pentru că cineva din România a putut să realizeze ceva pozitiv într-o altă țară... Mie îmi face plăcere.

■ Ce simte un profesionist în preajma Oscarurilor? De câte ori ai fost nominalizat? Ai și câștigat?
■ Fluturași în stomac. Am fost nominalizat de trei ori, dar nu am câștigat încă.

■ Care sunt cele mai importante premii pe care le ai?
■ Sincer să fiu, nu știu. Nu sunt la curent cu ce premii a câștigat fiecare producție la care am lucrat. Pe plan internațional se dau foarte multe premii și, la un moment dat, îți dai seama, că ziua de mâine nu va fi mai diferită decât ziua de azi, chiar dacă câștigi câteva dintre nominalizările pe care le ai. Oscarurile sunt puțin mai diferite, pentru că sunt și petreceri la care te duci cu colegi și sunt tratate ca un eveniment mai personal. Nu sunt o persoană foarte interesată de premii, în general, deși sunt apreciate, de câte ori sunt nominalizat. Proiectele la care lucrez cu drag sunt mult mai importante decât premiile pe care le-aș putea câștiga pentru proiecte care au fost chinuitoare. De aceea nu pun mare importanță pe premii. Sunt frumoase și strălucesc, dar nu reprezintă mereu un proiect făcut cu plăcere sau un proiect făcut cu dragoste de artiști. Așa ceva este mult mai rar.

„ÎMI VĂD FAMILIA O DATĂ SAU DE DOUĂ ORI PE AN”
■ Ai accepta să lucrezi și pentru producții românești?
■ Totul este posibil, dar timpul este greu de găsit. Îmi văd familia o dată sau de două ori pe an, iar în ultimii doi ani am avut două săptămâni de vacanță. Am alte priorități, mai mult pe plan personal decât profesional, anul acesta. Sper să ajung prin România vara asta, dar încă nu-mi știu programul pentru restul anului.

■ Câștigi o avere pentru lucrurile interesante pe care le faci?
■ Nimeni nu aruncă cu banii fără să știe cine-i prinde. Pe partea efectelor speciale, sunt echipe de sute de oameni care trebuie plătiți, de la studiouri diferite, pentru același proiect. Acest lucru înseamnă bugete de 20-60 și chiar mai mult de milioane, pentru câteva potențiale mii de persoane.
Pe de altă parte, daca ești actor, poți avea același buget și trebuie plătiți doar câteva zeci de oameni. Mica problemă este ce fac celelalte câteva mii de actori care nu au niciun venit și niciun proiect. Deci, bugetele sunt acolo, există, totul depinde de cum te poziționezi pe plan profesional. Crezi că poți ajunge sa fii printre cei 1% - actori care sunt bine plătiți, sau preferi să fii unul dintre cei 99% - câteva mii de oameni în spatele camerelor, care sunt plătiți mai puțin, dar care pot găsi mai ușor de lucru. Din păcate, a lucra la filme mari înseamnă că trebuie să locuiești în orașe mari. Orașele mari presupun costuri mari. Asta înseamnă că trebuie să dai 50% din salariu, daca nu mai mult, doar pe cazare, mâncare și transport. Londra, Vancouver și Los Angeles sunt orașele principale pentru filmări și dezvoltarea efectelor speciale. Nu sunt orașe ieftine. Serviciul îți permite să trăiești în orașul în care lucrezi. Dacă studiourile ar fi fost în București, ar fi plătit salariile potrivite pieței de acolo.

■ Câte ore lucrezi, pe zi?
■ De obicei, opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână. La sfârșit de proiect, ultimele două-trei luni, programul de lucru sare spre 12 ore pe zi, toată săptămâna. În ultimele două săptămâni, fii pregătit pentru peste o sută de ore pe săptămână.

■ Cum vezi cinematografia românească de acum în contextul internațional?
■ Am citit despre succese la festivaluri internaționale de film. Din păcate, România fiind una dintre țările mai mici din lume, chiar dacă este bine văzută, este uitată repede. De asemenea, cu cât ești mai aproape de Hollywood, cu atât ești mai desprins de alte piețe. Media este masiv concentrată pe piața locală în ceea ce privește filmele de ecran sau televiziune. Este extrem de greu să faci zgomot pe dinafară, când înăuntru este cutremur non-stop. Singurele cinematografii care mai pătrund în America de Nord, sunt Bollywood și anumite filme asiatice care ori sunt cu karate, ori de groază; specialități locale în acea zonă.

■ Care este, în opinia ta, următorul pas care se va face în cinematografie, din punct de vedere tehnic?
■ Mai bine zis, ar fi următorii pași. Este incredibil cât de multe tehnologii avansează în același timp. Avem Realitate Virtuală, acum pe piață, ultimul „copil” lansat de tehnologie, căruia îi va lua vreo cinci-zece ani până când se va „maturiza”. Pe de altă parte, avem HDR, care va aduce la televizoare culori mai adânci și cu detalii mai clare. Încet-încet, trecem la o rezoluție mai mare, deși va dura ceva timp până va fi adoptată pe deplin, vorbind de 4k. Iar ceva care acum pare să fie... sci-fi, dar, de fapt, este în stagiu de cercetare și dezvolatre, este randarea spațiului digital în timp real (live). Ceea ce înseamnă a pune un actor pe o altă planetă, imediat ce ajunge pe platoul de filmare și se începe filmarea. Acum, așa ceva durează luni de zile de developare, după ce se termină de filmat proiectul. A face așa ceva la fața locului este nemaipomenit și merge mână în mână cu realitatea virtuală care va cuceri piața în următorul deceniu.

■ Care este filmul tău preferat?
■ Sunt prea multe filme ca să am numai unul preferat, dar ultimul pe care l-am văzut și care este nemaipomenit pentru toate vârstele, este „Zootopia”. M-aș mira să nu fure și să fugă cu Oscarul de animație pentru 2016, chiar așa de devreme.

■ Care sunt proiectele la care lucrezi acum?
■ Am terminat „Alice Through the Looking Glass”, dupa 11 luni de muncă și am început, săptămâna trecută, să ajut echipa de la „Ghostbusters”.

 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Interviuri

Ultima oră