EXCLUSIV. Când vom avea un muzeu al comunismului și cum va arăta el (INTERVIU)

08 Iul 2015 | scris de Marina Constantinoiu
EXCLUSIV. Când vom avea un muzeu al comunismului și cum va arăta el (INTERVIU)

România a deschis arhivele Securității abia în anul 2000, în timp ce Germania răsfoia dosarele STASI din 1992. Au trecut 27 de ani și România nu doar că nu are un muzeu al comunismului, ci simte nevoia de a face campanii de conștientizare a populației pentru necesitatea unui astfel de muzeu. Campanii de presă pentru împăcarea noastră cu trecutul recent! De ce am ajuns aici? Am încercat să aflăm răspunsuri chiar de la sursă, de la președintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Radu Preda. Pentru că avem dreptul la memorie.

Ce este în neregulă cu poporul acesta, domnule Preda?

În „neregulă” nu este poporul, ca să zic astfel, ci majoritatea celor care îl mint zi de zi, care îl fură, care îl manipulează, care îl infantilizează, care etc. Organismul social are, la noi sau în altă parte, resurse multiple de regenerare. Important este ca acestea să fie stimulate, încurajate sau măcar tolerate.

În cazul nostru, cei 27 de ani de la căderea comunismului nu au fost însă utilizați în sensul dorințelor inițiale: libertate, democrație, prosperitate, cinste, meritocrație. Așa s-au acumulat timp de un sfert de secol îngrădiri, piedici, frustări, furie și neputință. Dovada: numărul foarte mare al celor care au căutat în alte țări partea lor de normalitate, de fericire a familiei.

Și cu ce preț!

Sigur, unii au plătit un preț mare pentru ieșirea din sărăcia materială. Cazurile copiilor semiabandonați, ai căror părinți sunt la lucru în străinătate, este cutremurător și reprezintă indicatorul fidel al discrepanței dintre ceea ce am fi putut deveni, la bogățiile pe care această țară le are, și unde am ajuns, slujind pe alții.

Una peste alta, orice român cu luciditate și dragoste autentică pentru țara sa ajunge inevitabil la concluzia că am pierdut o șansă, că ne-am furat singuri căciula, că avem nevoie de un nou început. Toate acestea nu înseamnă că nu s-au petrecut și lucruri bune, că nu am avut și achiziții pozitive, că nu suntem, per total, mai bine decât în urmă cu un sfert de secol. Mai avem însă multe de recuperat, îndreptat, construit.

De ce avem nevoie de atâta amar de ani și de o campanie media și „n” pledoarii pentru a putea înființa un muzeu al comunismului?

Pentru că nu doar la noi există o inerție a istoriei. Iată, în Germania, chiar și la șapte decenii de la cel de al doilea război mondial, cercetarea istoricilor scoate noi aspecte la suprafață.

Societatea românească a parcurs un traseu memorial dificil: de la entuziasmul primelor luni după decembrie 1989 la lehamitea din urmă și de la nostalgia unor categorii întregi la condamnarea strict retorică, memoria comunismului a fost permanent disputată. Repet, este cumva firesc. Trauma prin care am trecut a lăsat urme adânci. Terapia acestora reclamă un răgaz istoric pe măsură.

Amploarea distrugerilor și a crimelor perioadei comuniste copleșește pe unii și îi provoacă pe alții, gata să găsească scuze, să pună în lumină „realizările”, ignorând însă prețul lor. Cred că abia acum, după două decenii și jumătate, începem să avem distanța minimă și să ne privim cu alți ochi istoria recentă. Este un drum pe care un eventual Muzeu al Comunismului sau, mai precis, al Crimelor Comunismului din România îl poate însoți și orienta. Oricum, suntem în posesia unui consens transpartinic legat de oportunitatea și necesitatea muzeului, ocazie pe care nu avem voie să o pierdem prin lupte sterile, ambiții și vanități.

Avem nevoie de un psiholog de țară? Care să explice de ce abia în anul 2000 am deschis arhivele Securității, iar Germania a deschis arhivele STASI din 1992?

Nu cred că este o chestiune psihologică, chiar dacă nu lipsesc anumite trăsături comportamentale, ci mai curând de natură biologică.

Să mă explic. Căderii comunismului nu i-a corespuns la noi niciun efort sistematic de separare a apelor. Cu excepția unor procese cu caracter mai curând simbolic, menite să ilustreze „victoria poporului” asupra tiraniei, cum a fost cazul lui Verdeț sau al generalului Stănculescu, România a fost dirijată de aceeași elită comunistă și securistă. A fost o continuitate biologică. Aceiași oameni, aceeași adresă, aceeași mentalitate. Or, tocmai această continuitate a stat la originea întârzierii accesului la memoria regimului dictatorial.

Acum, nici Germania nu este un exemplu de justiție completă. Cu puține excepții, legate de cei care au tras la zidul Berlinului, regimul democrat a plătit și plătește în continuare pe cei care au slujit regimului nedemocrat. Am spus-o și la prima mea conferință de presă în calitate de președinte executiv al IICCMER: este uneori frustrant să lucrezi cu instrumentele statului de drept împotriva oamenilor statului de nedrept. Dar asta face diferența! Nu puteam aplica, după 1989, o justiție a răzbunării, oricât, de la caz la caz, am fi avut îndreptățirea morală să o facem.
 
Cum este posibil ca şi la momentul actual încă să mai discutăm despre cât de normal ar fi să deschidem arhivele Justiției și Armatei? Când noi avem mai multe victime decât nemții la Zidul Berlinului, despre care arhivele Armatei știu aproape totul!

Acesta este tristul paradox! Raportat la numărul de victime, numărul reparațiilor, de orice fel, rămâne relativ modest. O formă eficientă de reparație este cunoașterea istoriei așa cum a fost. Dar nu avem încă toate elementele unui tablou istoric veridic, deasupra interpretărilor partizane sau chiar a manipulărilor.

Cine și cum ar trebui să determine luarea unei decizii în sensul deschiderii acestor arhive?

De la o situație la alta, decizia este fie în mâinile Guvernului, fie în cele ale CSAT-ului. Trebuie să ne lămurim.
 
Are mass-media vreo putere? Dacă da, suntem primii care vom pune umărul. Dacă aceasta este ultima mea misiune ca jurnalist, atunci mi-o asum. Mai există țări din fostul bloc comunist care să nu aibă nici până acum un muzeu al comunismului, al anilor de dictatură?

Mass-media a făcut deja mult pentru păstrarea temei comunismului pe agenda publică. Da, mai sunt țări fără un muzeu al comunismului. Mă gândesc aici, de pildă, la Bulgaria, Albania, Moldova. Nici Polonia nu are unul, așa cum, la Praga, există unul privat, de orientare mai curând nostalgică. Nu suntem singuri. Repet: este vorba despre un proces terapeutic posttraumatic de durată. Nu are nimeni o rețetă.

Ați organizat un atelier de lucru, cu experți din străinătate, pe tema înființării unui muzeu al comunismului. Care au fost formulele muzeale discutate?

Pe scurt, s-au desprins câteva concluzii: muzeul să fie central, accesibil comunității și turiștilor, să fie finanțat corespunzător, să aibă o conducere stabilă, marile proiecte în domeniu necesitând respirație lungă, să nu fie politizat și să aibă în vedere diferitele tipuri de public, de la cei în vârstă, care știu câte ceva, la cei tineri, care nu știu nimic sau aproape nimic.

Ce NU ar trebui să lipsească din muzeul comunismului?

În opinia mea, nu ar trebui să lipsească ilustrarea modului cum, în dictatură, coabitează crima cu normalitatea, așa cum era aceasta în epocă, lipsa de libertate cu libertatea, oricât de limitată, urâtul public cu frumosul personal, în orice timp și în orice regim întâmplându-se iubiri și mirări duioase. Acest amestec este, în cele din urmă, definitoriu pentru modul cum răul intră și locuiește în istorie, făcându-ne să ne obișnuim cu el, să îl considerăm parte din peisaj, ba chiar să nu ne mai imaginăm viața fără el. Obișnuirea cu răul – iată o extrem de dificilă temă muzeală în viitorul Muzeu al Crimelor Comunismului în România.

Stiti, presupun, despre cele doua variante de muzeu din Berlin: muzeul STASI și muzeul DDR. Muzeul STASI este unul în care atmosfera este sumbră, lucrurile sunt tratate cu maximă seriozitate și, până la urmă, e chiar apăsătoare vizibil moștenirea trecutului, pentru că se află într-o clădire în care chiar a funcționat STASI. Muzeul DDR este unul extrem de comercial, care până la urmă poate să-ți facă oarecum simpatică perioada comunistă. Sau cel mult unul care se adresează mai mult copiilor și adolescenților. Ce model ar trebui să aplicăm în România?

Inclusiv atelierul de lucru organizat la București de IICCMER a dezbătut tema modelului sau a conceptului muzeal. Chestiunea este încă deschisă pentru că mai avem date foarte importante nelămurite: locul, spațiul ca atare, volumele clădirii, legătura cu ce există deja în jur etc.

Principial, ideea muzeală trebuie să îmbine sobrietatea cu atractivitatea, fără a cădea în extreme. Nici parc tematic, nici expoziție ideologică. Un spațiu muzeal dedicat unei perioade și ideologii deopotrivă trebuie să informeze, să pună pe gânduri, să trezească dorința de a cunoaște mai mult, să alimenteze în cele din urmă, cum nu obosesc să repet, nu atât anticomunismul, cât prolibertatea.

Doar astfel un Muzeu al Crimelor Comunismului ar putea deveni parte a pedagogiei noastre pentru o viață liberă și responsabilă, adică să fie nu doar o excursie în trecut, ci în același timp o pregătire pentru viitor.

 

 
 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Interviuri

Ultima oră