Mihai Bica: „Nu din izbândă înveţi să mergi mai departe, ci din eşec...“

12 Ian 2017 | scris de Mara Răducanu
Mihai Bica: „Nu din izbândă înveţi să mergi mai departe, ci din eşec...“

L-am descoperit pentru prima dată pe Mihai Bica ascultându-l interpretând scrierile Părintelui Arsenie Boca. Un coleg mi-a povestit despre el şi mi-a dat să ascult un filmuleţ. „E şi un actor foarte bun, însă mulţi oameni îl cunosc ca fiind „cel care îl interpretează pe Părintele Boca“.Voce baritonală, gravă, acel „quelque chose“ care te atrage şi în acelaşi timp te intrigă la un om, fără să-l cunoşti. Am făcut rapid o documentare şi mi-am dorit să fac un interviu cu actorul Mihai Bica. 

Am reuşit să fac rost de numărul dumnealui de telefon - nu divulg sursele, dar le mulţumesc pe această cale-şi l-am sunat. A urmat apoi un schimb de telefoane, de încercări de a ne vedea pentru materialul de care îi vorbisem. Iniţial, nu am reuşit. Mihai Bica a ajuns la Bucureşti, însă, fiind pe repede înainte,  nu ne-am putut vedea. Am promis şi eu să ajung la un spectacol al domniei-sale dar, nu am reuşit. Aproape renunţasem. L-am sunat, într-o zi, întâmplător, să-i propun să facem interviul pe email. Mai exact, eu să-i trimit întrebările, iar dumnealui, în limita timpului, să-mi răspundă. Se pare însă că nu a fost să fie aşa, ci a fost să ne întâlnim. Zilele următoare avea, la Piteşti, spectacolul „Regele Lear“. A rămas să merg acolo. De data asta, eram hotărâtă să nu mai ratez întâlnirea. Am stabilit să stăm de vorbă după spectacol. 

Şi, iată-mă, la Piteşti. Am ajuns cu ceva emoţii, căci era să ratez ora de începere a spectacolului. Cineva acolo Sus se pare că încă mă iubeşte...Am ajuns la timp.  Rege Lear a fost, pentru o seară, actorul Mihai Bica, Vocea i-o recunoşti dintr-o mie. Te captează, în orice colţ al sălii ai fi. Înalt, privire profundă, o expresie a feţei care trece scena. Şi, îl face pe spectator să-şi dorească să-l mai privească şi să-l mai asculte. Mihai Bica are acea demintate în a rosti cuvintele şi acea profunzime a ideilor, a replicilor care îl fac de neuitat. După ce şi-a dat jos „mantia“ Regelui Lear- avea, după cum a spus domnul Bica, câteva kilograme bune- l-am lăsat preţ de 15 minute să revină în propria viaţă. Faţa îi era încă brăzdată de greutatea persoanjului pe care îl interpretase. Era cu noi, dar încă pe scenă...

Timişorean de origine, actorul Mihai Bica a intrat la Institutul de Arta Teatrală şi Cinematografică I.L.Caragiale în anul 1983. A studiat cu Olga Tudorache, alături de care s-au aflat doi asistenţi, actori de mare talent, Florian Pittiş şi Florin Zamfirescu.
Numele actorului Mihai Bica este legat, în mare parte, de Teatrul din Sibiu, la început ca actor, apoi director al instituţiei. Împătimit de profesie, din 1988 şi până în 2000 a onorat scena sibiană prin interpretări de excepţie.  Din 2002 este actor al teatrului “Sică Alexandrescu” din Braşov. Cu demnitate, cu subtilitate, cu atitudine firească, cu expresie curată, Mihai Bica a creat pe scena braşoveană numeroase roluri impresionante prin adevărul lor şi seducătoare pentru spectatori. Întâlnirea cu lumea teatrului nu a fost sub nicio formă planificată. Dimpotrivă. Undeva acolo, a fost har Divin. 

Într-un interviu acordat site-ului  www.miscareaderezistenta.ro, actorul Mihai Bica a vorbit despre lumea fascinantă şi labirintică a teatrului, despre cum se ajunge la inima spectatorului, dar şi despre emoţia care te cuprinde după fiecare spectacol, indiferent de rolul jucat. „Şi ce este interesant cum reuşeste, o mare ficţiune, ca să nu spunem o mare minciuna, sublimă, cum e teatrul, cum reuşeşte să lovească în inima spectatorului“, spune atât de frumos Mihai Bica. 


miscareaderezistenta.ro: Cum este actorul Mihai Bica înaintea unui spectacol? 
Mihai Bica : În primul rând, n-am putut să dorm toată noaptea. De la Braşov am plecat de dimineaţă. Am ajuns la o anumită oră aici, dar nu am putut să dorm. Nu mă întrebaţi de ce. Sigur că mă năvăleau gândurile aşa...  nu mi-am propus să stau treaz şi să mă pregătesc pentru ce urmează. Se adună atât de multă emoţie. Întâlnirea cu spectatorul nu se face oricum. E mai mult decât un ritual. Eu unul cred în Dumnezeu, sunt o fiinţă credincioasă şi înaintea unei filmări sau înaintea unui spectacol,  mă rog. În felul meu, mă rog la Doamne Doamne. M-a întrebat o tânără, cu mulţi ani în urmă, dacă joc acelaşi spectacol de 400 de ori dacă am emoţii. Şi, i-am zis da, e normal să fie aşa. Eu nu mai sunt cel care am fost cu o săptămână în urmă, cu o lună în urmă, cu un an în urmă. Metabolismul meu este altul, bioritmul meu este altul, oamenii din sală sunt alţii,  fluidele de energie dintre mine şi ei sunt altele. Şi e bine să fie aşa. 
Nu  poţi să apari în faţa publicului dacă nu ai emoţii. Totul e să fie o emoţie creatoare, cu adevărat creatoare. Şi, ca să ajungi la emoţia creatoare nu trebuie să minţi nicio secundă, ci să te deschizi, să fii o rană deschisă. Altminteri nu ai cum să ajungi la spectatori. 
Şi ce este interesant cum reuşeste, o mare ficţiune, ca să nu spunem o mare minciun[, sublimă, cum e teatrul, cum reuşeşte să lovească în inima spectatorului şi în mintea spectatorului? Ficţiunea asta. Sunt spectacole unde spectatorii râd, se bucură cand e vorba de comedii, sunt spectacole în care spectatorii plâng. Cum ajunge teatrul la ei şi îi zdruncină preţ de o oră-două cât durează reprezentaţia...


Cu reuşeşte actorul să ajungă la sufletul spectatorului? Care este secretul? Toţi cei aflaţi într-o sală de teatru suntem atât de diferiţi... 
Adevărat. Dacă sunt 200 de oameni sunt 200 entităţi. Fiecare dintre noi suntem o entitate...


Eu sunt omul care simte, care se înveninează, se bucură, plăteşte scump...
Pentru cine joacă actorul? 

Numai pentru spectator. Deci, eu cand îi aud pe colegi de-ai mei, vezi Doamne,  fac teatru  pentru elite, fac teatru elitist, pe mine mă amuză. Nu, spectacolul de teatru se face pentru toată lumea. Valeriu Moisescu, Liviu Ciulei, Dumnezeu să-i odihnească, marii noştri regizori care au marcat regia românească de teatru, ei au ştiut pentu cine fac teatru. Pentru toţi. Nu numai pentru profesorul universitar Popescu, a făcut şi pentru Gheorghe, şi pentru Pavel şi pentru omul care lucra în mină. Pentru toţi. Dacă ei se regăsesc, oamenii cu care eu respir se regăsesc în propunerea noastră şi pleacă în urma spectacolului cu ceva, nu poate să fie decât bucurie pentru noi practicienii de teatru. Mie nu-mi place să vorbesc, eu nu sunt un teoretician de teatru, îi las pe teatrologi să vorbească mult. Îi las pe cronicarii de teatru să vorbească mult. Eu sunt omul cu practica. Eu sunt omul care simte, care se înveninează, se bucură, plăteşte scump... Deci, în momentul când joci şi nu te cruţi, chiar plăteşti cu sănătatea. Dar nimeni nu ştie... Vă dau un exemplu: daca ai un deces în familie, tu trebuie să joci spectacolul şi cei din sală nu trebuie să simtă. Mie mi s-a întâmplat asta: murise un unchi foarte drag, unul din fraţii mamei mele, tânăr, 64 de ani, nici nu împlinise, şi eu trebuia să joc o piesă „Jack şi femeile lui“- la Braşov s-a întâmplat asta- a lui Neil Simon. Am jucat spectacolul şi, după ce am jucat spectacolul, am plecat la înmormântare. Numai eu stiu ce era în sufletul meu, dar cei din sală, ei nu trebuiau să stie că eu trec prin acea tragedie. 


Cum se face teatru, domnule Bica? Teatrul acela adevărat care ajunge şi la inima spectatorului simplu, neavizat, dar care să fie şi apreciat de criticii de teatru? 
Eu am avut şansa, cu mulţi ani în urmă, să întâlnesc profesori şi studenţi de la Institutul de Teatru din Mosova. Aşa a vrut Dumnezeu. Eu, întotdeauna când vorbesc despre Şcoala rusească, vorbesc cu mult respect. Au ceva aparte. Bun, şi englezii ajung la performanţă în teatru, dar nu ca ruşii. Eu l-am întrebat pe un domn, un mare actor care nu mai este în viaţă care a jucat într-un film celebru „Piesă neterminată pentru pianină mecanică“:Domnule cum faceţi, dumneavoastră, ruşii teatru? Mi-a răspuns: Mihai, cu dragoste si cu simplitate. Cum poţi să faci cu simplitate? Că nu vorbim de simplitatea străzii. Vedeţi, foarte mulţi şi, mai cu seamă tinerii noştri care vin după noi, nu fac diferenţa dintre simplitatea străzii şi firescul teatrului. Când vorbim de teatru, deci teatrul este altfel decât viaţa... Dacă n-ar fi aşa Othello, actorul, ar omorî-o pe colega lui Desdemona în plin spectacol. Dar el nu face asta... Îţi creează ţie, spectator, senzaţia că o omoară. Ce ar fi dacă ne-am omorî între noi? 


Unde se opreşte teatrul? Există o limită sau  este, metaforic fie spus, „pe viaţă şi pe moarte“? 
Grotowski,  unul dintre marii creatori de teatru, a lucrat cu un actor, Richard Kessler.  Acesta actor a lucrat cu doi regizori mari şi laţi.Unul a fost acest domn Grotowski care a experiementat toată viaţa lui şi, celălalt, a fost marele regizor de teatru, film şi operă Franco Zeffirelli. Deci, omul ăsta a lucrat cu doi regizori. Atât. Nu cu trei, nu cu cinci, nu cu zece. L-au adus, la un moment dat, din repetiţii în repetiţii, să depăşescă barierele teatrului. A plecat din Polonia şi a deschis o şcoală celebră la Paris. Un laborator, mai exact. După o viaţă de căutari, s-au născut, nu ştiu câţi care spuneau Grotowski în sus, Grotoswki în jos... Kessler a spus, după o viaţă de căutări şi experienţe: „eu am depăşit hybrisul, am depăşit măsura, eu nu mai fac teatru, fac altceva...Pentru că teatrul, cu toată libertatea care există se opreşte undeva“. Dacă-i spuneai lui Richard Kessler să se taie pe scenă, el se tăia, dacă-i spuneai să se înţepe în plin spectacol, se înţepa. Deja nu mai e teatru. Ăla nu mai e teatru, e altceva... Te duce aşa într-o zonă de şamanism barbar, violent. Vă rog să mă iertaţi, dar a avut tăria şi puterea, acest mare creator, să spună asta... Mulţi au căzut pe gânduri. Deci, să mă întorc la ruşi (n.r.-râde) cu dragoste şi cu simplitate. 

Trăim într-o perioadă în care internetul oferă sau avem noi impresia cam toate răspunsurile. Cât de mult a influenţat asta spectatorul? Parcă vrem să facem totul pe repede înainte... Parcă nu mai avem timp... Când te îndepărtezi de esenţă, încotro te îndrepţi? 
Da... Nu e vorba numai de noi, de români. În general, la scară planetară, oamenii caută într-o zonă ceea ce numim noi informaţie. Caută pe internet, pe telefoane, pe tablete tot felul de informaţii. Ei, dar informaţia este una, iar cultura este alta. Din păcate, noi ne îndepărtam de spirit, noi ne îndepărtăm de rădăcini. Rădăcinile astea profunde duc la simplitatea la care eu mă raportez acuma. Şi e valabil, şi în viaţă, e valabil şi în artă. Arta nu se poate face oricum şi de oricine. Când am spus că te costă, realmente te costă. Plăteşti cu viaţa ta, cu sănătatea ta. Avem exemplu de actori care au murit în scenă sau care în urma multor spectacole jucate au ajuns să se îmbolnăvească foarte rău, foarte rău. S-au îmbolnăvit fizic, s-au îmbolnăvit psihic pentru că nu s-au cruţat. Mai sunt şi unii care apar, aşa,  doar de dragul de a apărea în faţa spectatorilor. Ei, când te îndepărtezi de esenţă, încotro te îndrepţi? Mie imi par rău de rădăcina românească pentru că eu iubesc foarte, foarte mult rădăcina românească şi, pentru mine,  un vers a lui Eminescu „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată“, versul ăsta e mai mult decât a scris William Shakespeare în Hamlet „a fi sau a nu fi“. Numai că Eminescu Mihail a scris într-o limbă de slabă circulaţie, nu de largă circulaţie şi, din păcate, l-au cunoscut puţini. Eu am o cunoştinţă, un poet, un prieten care a reuşit, stând, în Suedia nişte ani de zile, să-l facă cunoscut, cât a putut el, pe Eminescu. Dar câţi l-au cunoscut pe Eminescu? Sau câţi l-au cunoscut pe Bacovia? Şi pe Brâncuşi? Să nu vă imaginaţi, că toata planeta îl ştie pe Brâncuşi! Dar noi trăind aici, în spaţiul ăsta, Carpato-Danubiano-Pontic, am străbătut mai greu. Asta nu înseamnă că nu am avut fosfor, am avut şi am fost interesaţi de adâncimi. Acum ducem totul, e vorba de un resort exterior, frivol, facil, imediat...


S-a pierdut exerciţiul de vedere şi de auz...Erau altfel oamenii înainte? Ce s-a câştigat/ ce s-a pierdut? 
Eu am trăit şi în perioada lui Ceauşescu şi trăiesc, că aşa a vrut Dumnezeu, şi în perioada asta. Nu spun că am nostalgii după vremurile trecute, dar oamenii erau altfel. După Revoluţie, în loc să se bucure că au scăpat de năpastă, ei nu s-au bucurat deloc. Mai degrabă, au început să se mintă. Au devenit mult mai răi... Mult mai răi... Şi, acuma, mă refer strict la români. Noi suntem foarte răi unii cu alţii. Diaspora noastră este una dintre cele mai urâte diaspore. Deci, ai noştri, în loc să se ajute dincolo, nu. Au de plătit poliţe, nu înţeleg de ce, de unde poate să vină. Dintr-un egoism, dintr-un egotism feroce, din mândrie, nu ştiu de unde vine asta. Dar, este dureros că se întâmplă asta. Înainte, sistemul ăsta îi făcea pe oameni să se ajute, să fie împreună, erau familii, se bucurau în sărăcia aia... Şi, când,  mergeau la o petrecere poate nu aveau caviar, poate nu aveau şampania cea mai bună, dar ştiau să se bucure. Ei, lucrurile astea s-au pierdut. S-a mai pierdut ceva. Exerciţiul de vedere şi de auz... Stai de vorbă cu un om. Ai senzaţia că el te ascultă, de fapt nu te ascultă, ai senzaţia că te priveşte, dar nu te priveşte... E foarte trist când se întâmplă asta. 


Ce bucurii are Mihai Bica? 
Eu nu vreau să fiu o maşină de trăit, vreau să fiu un om care trăieşte pe pământ
Bun, tu nu eşti o maşină de trăit, tu eşti un om care trăieşte. Eu nu vreau să fiu o maşină de trăit, vreau să fiu un om care trăieşte pe pământ, atât cât îi îngăduie Dumnezeu... Încearcă să te bucuri, încearcă să faci lucruri bune pe cât e posibil în raport cu semenii tăi. Oare e atât de greu? Avântul ăsta financiar, câştiguri imediate, suntem în stare să vindem tot, suntem în stare să ne vindem mama, fratele, tatăl, prietenii pentru un nenorocit de comision. Suntem în stare să ne distrugem pădurile, râurile. Eu am bucuria întâlnirii cu natura, eu pescuiesc de 43 de ani şi înnebunesc când merg pe râurile din România pe care le-am cunoscut şi văd numai mizerii şi locuri cu pădure care a fost şi nu mai există. De plantat, nu mai plantează nimeni nimic. Toţi nucii care au fost  pe marginea soşelelor din România au fost tăiaţi şi au fost trimişi la export. Italienii au făcut mobilă pentru că mobila din nuc e de mare calitate, de ce nu am folosit noi nucii ăştia? Din pacate, suntem o colonie pentru interesele altora. Şi, din păcate, suntem o colonie şi la nivel spiritual pentru interesele altora...


Cine e actorul Mihai Bica? 
E atât de greu să vorbesc despre mine. Când îmi place mie, cu adevarat,  să vorbesc  despre mine este atunci, acolo (nr.-arată spre scenă). Pot să vorbesc despre mine, mă feresc de reţete şi, de multe alte lucruri, vorbesc cu adevărat, atunci cand sunt acolo. Sau pe platoul de filmare. Sau, la radio când am ceva de înregistrat. Nu am făcut reclame, de exemplu. Poate am dat cu piciorul la foarte mulţi bani, dar nu m-a interesat. Nu am simţit că trebuie să fac asta. 


Există modele în teatru şi cum v-au influenţat în drumul dvs. faptul că aţi întâlnit oamenii respectivi ? 
Întotdeauna există modele în teatru. Eu am avut parte de un mare dascăl. Profesorul meu la clasă a fost distinsa doamnă a teatrului românesc, Olga Tudorache. Am avut doi asistenţi: pe „Moţu“ Pittiş, Dumnezeu să-l odihnească, şi în ultimii doi ani l-am avut pe Florin Zamfirescu care într-o vreme a fost şi rectorul instituţiei. Normal ca avem modele. Ei la rândul lor au avut, noi la rândul nostru am avut... Să speram că şi cei mici care ne urmează, vor mai avea modele. Îmi aduc amintre când îmi povestea doamna Olga Tudorache de Marioara Voiculescu sau vorbea de Vraca, de Storin, de Calboreanu, de Lucia Sturza Bulandra. Îmi spunea: „mă lipeam de pereţi când unul dintre ei se îndrepta spre mine. Vedeţi, lumea asta a dispărut. Îmi aduc aminte când trăia nea Colea Răutul altul care nu mai este, repetam la Teatrul Naţional într-o piesă în regia lui Ion Cojar şi am avut onoarea să lucrez cinci sau şase luni cu Ştefan Iordache. După şase luni, mi-am dat seama că e o trudă fără rost şi am plecat... A plecat şi Iordache,  am plecat şi eu. Am simţit că nu e în regula ceea ce se întâmplă şi, decât să te minţi,  mai bine pleci. E bine să-ţi faci mea culpa măcar o dată pe lună, dacă nu chiar în fiecare săptămână. Nu vreau să spun mai mult, atâta am simţit că nu e locul nostru acolo şi, după truda asta... Dar nu asta voiam să spun... Stăteam într-un loc după ce terminam repetiţiile şi venea nea Colea Răutul care era mai în vârstă decât Beligan, era decanul de vârstă. 


Erau alte vremuri... Vă este dor de acele perioade? 
Da. Când îl vedea Iordache de la distanţă îi spunea:„sărut mâna, nea Colea“. Iordache,  în vremea aceea avea 65 şi ceva de ani, deci nu vorbim de un copil de 16 ani şi nea Colea,  având vârsta aceea venerabilă... Când mă despărţeam de ei, bătrânul se ridica în picioare şi dădea mâna cu mine, spunând:„La revedere, Mihai“. S-a terminat... Îmi este dor de acele întâlniri. Ce-am putea face, să dăm timpul înapoi, să-i sculăm pe oamenii ăştia din morminte? Nu s-a mai întâmplat asta în ziua de astazi... A dispărut respectul... Am stat şi m-am gândit cu şcolile noastre. Au timp profesorii să lucreze cu ei? Sunt foarte mulţi studenţi. O parte din ei pleacă, cei mai puţini rămân... Fac doi ani de masterat... Noi eram foarte puţini într-o clasă, eram 7-8 băieţi şi fete, aveam timp să lucrăm, lucram cu colegii noştri de la Operatorie, de la regie film, Regie Teatru. Lucram la Cassandra. Până şi Cassandra, noi nu mai avem Studioul Cassandra. Era un teatru mic, un teatru performant, un teatru al studenţilor, unde s-au născut spectacole realmente de excepţie. Era o bucurie. Am pierdut şi locul ăla, din păcate.  Veneau la mine tineri şi îi întrebam: voi faceţi improvizaţii? Se uitau şi spuneau: „facem improvizaţii pe text“. Şi eu rămâneam uluit. Eu nu îi întrebam care sunt dascălii, ce fac dascălii cu ei, dar nu-mi venea să cred că ei nu fac improvizaţii în anul I sau în anul II. Şi, trebuia să stai să le explici ce înseamnă improvizaţii. Şi nu-mi venea să cred, Doamne, dar voi nu faceţi profesia asta? Ce faceţi? Eu sunt mâhnit de ceea ce se întâmplă la nivel de şcoală în România. Acuma, vorbesc strict de tagma noastră. Îmi sunt dragi copiii pentru că ei au enegie, au prospeţime. Nu mai au răbdare unii cu alţii. Acuma e şi un amestec... Toţi suntem artişti, toţi suntem doctori, toţi poeţi... Nici nu mai înţelegi. Nici nu ştiu a cui este vina. Sunt la gramadă. Deci, nu contează că ăla este amator, el poate să  joace lângă profesionist, două-trei cadre, două-trei secvente. Pai,  bine,  şi e suficient să te vadă cineva în 2-3 cadre şi,  în două-trei filme care oricum sunt aşa cum sunt... Care nu lasă dâre în urmă... Că vedem ce se întâmplă... Dar, e păcat că se întâmplă aşa...

De ce teatru? A fost o chemare sau pur şi simplu destinul? 
Bună întrebare! Nu am spus o poezie până în clasa a -XI-a când m-a descoperit un actor la Timişoara. Am facut matematică, fizică şi chimie. Nu am avut nicio legătură cu teatrul. Cred ca Dumnezeu a vrut. Un actor din Timişoara, Mircea Belu, Dumnezeu să-l odihnească, a venit la noi la liceu. Căuta copii să facă piese. El m-a descoperit, am făcut o piesa cu el şi a zis: „Mihai, eu aş vrea să stau de vorbă cu tine“.  Da, spuneţi, l-am întrebat. „Eu nu cred că tu eşti pentru matematică, pentru fizică, pentru chimie...“ Dar pentru ce sunt? Mi-a zis: Eu aş vrea să te gândeşti să dai la teatru...“ Sângele în mine colcăia, deh, vârsta mă făcea să fiu aşa... Până la urmă i-am ascultat sfatul şi am dat la Institutul de Teatru. 


Şi, a avut dreptate, astăzi privind în urmă...
Şi el avut dreptate, a simţit foarte bine. Acuma, dacă ar trebui să fac ceva numai teatru aş face. Dar, ce să zic, atunci dacă mă punea cineva să spun o poezie, nu... Nu pot să spun că de mic am avut chemarea asta. Aşa a fost să fie. 


Cum a fost, cum este de fapt, călătoria aceasta labirintică/grea/fascinantă/ucigătoare prin teatru?
Eu am călătorit şi în personaje episodice şi în personaje principale, am trecut prin comedie, tragedie, dramă, am jucat foarte mult. Nu m-am menajat. Nu trebuie să ai numai personaje principale. Tot de la ruşi am văzut un actor de 150 de kg care de patru ori intra, trecea dintr-un arlequin în altul şi când ajungea în arlequinul ală, punea mâna pe el şi se auzea doar atât: „au“. Şi, lua aplauze. Asta făcea... De patru ori intra, făcea „au“ şi lua aplauze... Şi am mai văzut o actriţă de 80 şi ceva de ani, în fundul scenei,  într-o troică, croşeta. În faţă, în primul plan, în al doilea plan, în al treilea erau actori care lucrau, nu ştiu ce mă făcea să mă uit acolo la bătrâna aceea, pentru că ea era vie în ceea ce numesc eu teatru. Şi, mă uitam la acea doamnă, şi nu-mi venea să cred că ea exista acolo. Şi, ceilalţi, aproape că nu mai interesau...Cei din planurile apropiate de mine. Când am deschis caietul program, ce am descoperit: artista poporului. Şi, nu îi era ruşine să faca figuraţie de vorbit. 


Care sunt cele mai reuşite persoanaje? De obicei, toată lumea râvneşte la personajele mari... Sunt şi cele mai de succes? 
Tinerii ar trebuie să lucreze foarte mult, să li se şi ofere posibilitatea să se dezvolte şi să nu fugă de personajele mici. Personajele pe care, nu neaparat că le-am urât, care mi-au creat cele mai mari probleme poate au fost şi cele mai iubite. Nu pot să spun pentru că sunt toţi copiii mei, dacă am o mie de copii nu pot pe unul să-l iubesc mai mult şi pe ceilalţi... Nu, îi iubesc pe toţi pentru că sunt copiii mei, numai că unii  copii m-au şi chinuit foarte mult. 

 
Ca să te prindă un personaj trebuie să fie „dragoste la prima vedere“? Altfel, nu merge? Sau, repetând, încercând, te captează până la urmă? 
Bineînţeles. Trebuie să te lovească personajul. Eu vă mărturisesc, iau un text şi dacă pe mine la prima lectură nu m-a lovit şi nu m-a interesat, pot citi de 20 de ori textul ala, nu-mi mai spune nimic. Apropo, de feeling... Lucram cu Vlad Massaci, îl preţuiesc, este un băiat talentat, face regie de teatru, lucram la un spectacol, „Copilul îngropat“. Cred că nu a trecut printr-o experienţă cum a trecut cu mine. După o lună de repetiţie, i-am zis: „Eu plec“. El nu a înţeles de ce. I-am zis:„Nu simt personajul ăsta“. Era un personaj foarte greu. Un caz patologic, şi nu ştiu, el a greşit, eu nu am înţeles, el ma trăgea pe mine într-o zonă exterioară din ce am simţit în lucru. Şi, nu-mi ieşea. De două ori am zis: gata, plec din instituţie. El a încercat să mă facă să nu renunţ. Într-o seară, s-a terminat repetiţia şi am rămas singur pe scena de la Braşov, numai cu lumina de veghe. Şi, stând, în singurătatea aia şi, în liniştea aia, cred ca a pogorât Îngerul. A doua zi,  am schimbat total personajul. A doua zi, când am repetat aşa, maşiniştii au început să vină, de pe culoare colegii mei. Abia atunci mi-am dat seama că începe să se nască personajul. 


Dacă simţi că nu, mai bine fii cinstit cu tine, numai aşa poţi să faci artă serioasă, altminteri e doar o aflare în treabă. Şi? Cum a reacţionat regizorul? 
El a rămas şocat. Mi-a zis: „Eu nu am văzut un actor să plece dintr-un rol“. Că rolul era foarte frumos... Dar de  ce să mă mint? De ce să fiu fals cu mine? Până la urmă a fost o izbândă şi, îmi aduc aminte, cu mult drag de acel rol care m-a chinuit, m-a facut ţăndări, ţăndări. M-a văzut şi Sandu Dabija şi a zis: „Mihai, minunat personaj!“ Şi i-am zis: „Da, Sandu , dar nu şti procesul prin care eu am trecut să ajung aici. Când i-am spus nu i-a venit să creadă. „Cum ai vrut să renunţi? De ce?“ Dacă simţi că nu, mai bine fii cinstit cu tine, numai aşa poţi să faci artă serioasă, altminteri e doar o aflare în treabă.

Nu din izbândă înveţi să mergi mai departe, ci din eşec... Aveţi şi momente de nemulţumire?
Acuma, aş fi fariseu, am momente când sunt mulţumit, am şi momente când nu sunt mulţumit. Şi, poate mai multe momente de nemulţumire am. Să vă mai spun un lucru. Nu din izbândă înveţi să mergi mai departe, ci din eşec. Mie mi s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă să joc într-un spectaciol al lui Pirandello, eram actor la Sibiu. Am plecat la Bucureşti  la „Festivalul Naţional de Teatru“. Era imediat după Revolutie. Mie mi s-a părut că eram atat de prost, încât îmi era ruşine să mă uit în ochii colegilor mei. Ei încercau să mă încurajeze, să-mi spună că nu sunt eu vinovat, că e de vină regia. Şi am zis : nu, faptul ca eu am acceptat să lucrez şi faptul că am acceptat să şi vin la festival nu e vina regizorului. Deci, mi-am asumat asta. Făceam un pictor. Nu am să uit asta niciodată. Îmi era ruşine să mă uit în ochii lui nea George Constantin. Şi, el m-a simţit şi mi-a zis: „Mihai, faptul că te doare şi te consumă, asta înseamă că eşti pe o cale înţeleaptă. Dacă nu te-ar durea, n-ar fi bine“. Aşa cum spuneam: din eşec înveţi mult mai mult decât din succes şi din izbândă. 


Cum simţi când treci rampa, cum simţi când ajungi la inima specatatorului şi când nu? 
Se simte. Uneori poate specatatorul nu simte, dar eu când ştiu cum e spectacolul ... Bineînţeles, că în acele situaţii, trebuie să ai sânge rece, să improvizezi şi să treci cu eleganţa pentru ca omul din sală să nu simtă. Dar, te costă, te costă enorm ... Se simte energia. Simţi şi când treci rampa şi când nu treci rampa. Poţi să joci, de exemplu, la 50 de oameni, poţi să joci la 1000 de oameni, poţi să joci la 1500 de oameni. Pot fi şi ei obositi, să spunem, poate de multe ori nu vin foarte, foarte deschişi pentru că sunt atât de multe probleme, trec prin marasmul ăsta zilnic şi ai senzaţia că nu pătrunzi până la el. Că te opreşti, undeva, la buza scenei, acolo în faţa rampei şi nu treci. Sau simţi, nu neaparat că este ostil, că nu pot sa spun ca publicul este ostil,  că e rece... Ei, răceala aia te omoară când eşti interior. De exemplu, când îl vezi că este în exuberanţă, parcă dansezi pe nori. Raportul asta cu spectatorii mi se pare fabulos. 

Cum mai e spectatorul într-o epocă în care parcă totul s-a robotizat? Când simţim pe fugă, trăim pe fugă, iubim pe fugă şi, de cele mai multe ori, comunicăm printr-un ecran... Mai avem răbdare să degustăm din frumuseţea unui spectacol?
Acuma, eu de multe ori încerc să mă pun în pielea spectactorului, că şi eu stau în sală. Dar mă duc deschis cândd urmaresc spectacolul colegilor mei. Nu e uşor dacă eşti actor sau regizor să stai în sală şi să urmăreşti până la capăt. Poate, eu ştiu, tu ai ideile tale , poate ai vrea să faci altfel personajul...Trebuie să  ai rabdare cu colegii tăi şi cât durează spectacolul supapele  tale să fie deschise şi  numai la final să tragi o concluzie. Nu să tragi după 10 minute sau după un sfert de oră. Vrând-nevrând,  încerc să mă pun şi eu în pielea spectatorului, să mă întreb ce simte el. Acuma şi el săracul nu se mai ocupă să citească o carte cum citea odată, ne rezumăm să citim pe internet. Da, e o modalitate şi asta. Eu cred că lectura serioasă se face cu cartea în mana, cu un pix sau cu un stilou şi cu nişte hârtii lângă. După doua-trei-zece file să-ţi notrezi din ceea ce ai citit. Acuma, exercitiul ăsta, din pacate, dispare.


Cât ne costă, la nivel de profunzime, această tehnologizare? Ce s-a pierdut? Poate sinceritatea comunicării, poate bucuria de a descoperii lucruri, de a afla informaţii...
Ne costă foarte mult. M-am intrebat, cum Doamne iartă-mă, în perioada interbelică, oameni de 20 şi ceva de ani puteau să scrie asemenea versuri, puteau să scrie asemenea eseuri, puteau să facă asemenea presă? Cum reuşeau oamenii ăia atâta de tineri? Da, te ajuta foarte mult în diferite situaţii, dar nu trebuie să te rezumi numai la internet şi la calculator. În Atena, cu mii de ani în urmă, se făcea sport, tinerii noştri nu mai fac sport, tinerii noştri stau ore în şir în faţa calc, nu se mai joacă, nu se mai bucură de natura. Se   rezuma numai la minunea asta. 


Da, şi, într-un final, ajungem să devenim sclavul lui...
A adus şi bune şi rele. Poţi tu să emiţi judecăţi de valoare despre temele importante ale omenirii folosindu-te de internet? Nu cred. Nu cred. Îmi aduc aminte, Vianu spunea: foarte multe opere de talent ne trag , dar nu ne reţin. Oare ce voia să spună? Eu am înţeles ce voia să spună. Deci, internetul te indepărtează de lucrurile profunde şi, dacă devii sclavul lui, eşti pierdut. E valabil pentru orice domeniu. Nu ma refer numai la noi cei care facem teatru.  Eu nu cred în doctorul care stă şi se uită pe internet nu ştiu câte ore şi, după aceea, merge şi taie cu bisturiul. Nu cred în el. Şi, nici în profesorul care stă or intregi în faţa calculatorului şi după se duce să predea studenţilor şi elevilor. De asta, de exemplu, avea dreptate Dinu Noica. El vorbea de scoala care dă lecţii şi de şcoala care stârneşte copilul spre învăţătură. Spunea: „Eu nu cred în scoala care dă lecţii cu orice preţ, mie îmi place şcoala care îl stârneşte pe copil spre învăţătură“. Aia e şcoala mare. Pentru că, dacă tu, de exemplu, îi bagi cu pâlnia în cap, el nu se dezvoltă,copilul  nu zboară  şi, în loc să se deschidă, devine ermetic. 


Când se bucură Mihai Bica? Sau, mai corect ce-l bucură pe omul şi pe actorul Mihai Bica? 
Ai momente de bucurie. Scurte. Foarte scurte. Ropotul de aplauze. Sau când nu se aplaudă de complezenţă. Când realmente, oamenii  te aplaudă din suflet, cu inima lor.  Cu dragoste, cu deschidere. Se mai întâmplă să te aplauze şi de complezenţă şi atunci simţi lucrurile astea. Momentul ăsta de bine ţine foarte puţin, e foarte scurt, e o scânteie. Dar ce să faci? Că, iar mă întorc la Nichita: suntem o pată de sânge care vorbeşte, noi oamenii. El zicea: „Eu sunt o pată de sânge care vorbeşte“. Toţi suntem nişte pete de sânge care vorbesc. Acuma depinde ce spune fiecare dintre noi.


Cum sunteţi după fiecare spectacol? Care este starea înainte şi cum trăiţi emoţiile de după? E greu să revii în propria viaţă după ce ai fost altceva/altcineva? 
E foarte greu, eu acuma vorbesc cu dumneavoastră, dar mie-mi trebuie două ore să-mi revin. Nu ştiu cum să fac. Înainte de a intra îmi tremură inima.Dacă cineva m-ar vedea punând mâna pe o clanţa, aşa îmi face mâna (n.r.- arată tremurul mâinii). Când am intrat, nu-mi mai tremură mâna, ci mă duc până la capăt, transform acea emoţie pe care o am în culise, o transform. 


Obişnuiţi să vă faceţi planuri sau lăsaţi viaţa, destinul, soarta să-şi urmeze cursul? 
Nu imi fac planuri. Am incercat să-mi fac şi planuri, dar nu e bine să-mi fac planuri. Vreau să trăiesc cât se poate de normal, să mă bucur de teatru, de film, de profesia mea, să mă bucur de prieteni, de-ai mei, cât mai sunt în viaţă. Am avut un cătel pe care l-am iubit foarte mult şi moartea lui m-a făcut praf. Căţelul meu a trăit 17 ani, o lună şi două zile. Şi, când a murit nu pot să spun că am suferit...Nu sunt cuvinte care să descrie starea prin care am trecut. Eu care l-am făcut pe Părintele Arsenie Boca în atâtea episoade,  am ajuns să blestem ziua de 1 iulie 2013. Până acolo am ajuns... Atat de tare m-a lovit moartea lui. Eu am nepoti, copii nu am,  dar ştiti cum e: că cine are să-i trăiască, cine nu să nu-i dorească. Căţelul ăla pentru mine a fost şi om şi copil... Realaţia mea cu el a fost o relaţie pe care n-am s-o uit nici după moarte...


Cine este Mihai Bica?
Timişorean de origine, actorul Mihai Bica a intrat la Institutul de Arta Teatrală şi Cinematografica I.L.Caragiale în anul 1983 şi a studiat cu Olga Tudorache, alături de care s-au aflat doi asistenţi, actori de mare talent, Florian Pittiş şi Florin Zamfirescu. Timisorean de origine, actorul MIHAI BICA a intrat la Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica I.L.Caragiale în anul 1983 şi a studiat cu Olga Tudorache, alături de care s-au aflat doi asistenţi, actori de mare talent, Florian Pittiş şi Florin Zamfirescu. Numele lui Mihai Bica este legat, în mare parte, de Teatrul din Sibiu, la început ca actor, apoi director al instituţiei. Împătimit de profesie, din 1988 şi pînă în 2000 a onorat scena sibiană prin interpretări de excepţie. Acei ani au însemnat roluri principale sau secundare. De la „Jocul vieţii şi al morţii“ la „Zoo-story“ „Burghezul gentilom“, „Domnişoara Nastasia“, la „Dona Juana“ sau „20 de minute cu îngerul“, iată câteva spectacole în care a jucat actorul Mihai Bica.  
A părăsit Sibiul pentru a colabora cu teatre din Bucureşti. A avut şansa de a repeta şase luni la Teatrul Naţional alături de Ştefan Iordache în ,,Omul de la Mancha", în regia lui Ion Cojar. Deşi spectacolul nu a fost dus până la capăt, pentru Mihai Bica a fost un moment al unor întâlniri cu profesionişti ai scenei. A urmat colaborarea cu ,“Teatrul Mic“. A jucat în „Cimitirul păsărilor“. Marea bucurie a actorului Mihai Bica a fost aceea de fi pe scenă în acest spectacol alături de profesoara sa, Olga Tudorache. Dar şi de alţi doi mari actori, Dan Condurache şi Mitică Popescu. Din 2002, este actor al teatrului “Sică Alexandrescu” din Braşov.  Mihai Bica a  făcut şi foarte multe spectacole radiofonice, interpretând radiofonic scrierile Părintele Arsenie Boca. 


Filme cu Mihai Bica
Poarta Albă (2014) - Badea Chiş Trailer
Portretul luptătorului la tinerețe(2010) - Cioban DumitruTrailer
E pericoloso sporgersi (1993) - Pelicanul
Dragoste și apă caldă(1992) - vanzatorul Titi
O vară cu Mara (1988) - Leru

Alte stiri din Interviuri

Ultima oră