Graniţele României comuniste. Cum trebuia să-ţi justifici prezenţa în propria ţară

20 Mar 2016 | scris de Marina Constantinoiu Istvan Deak
Graniţele României comuniste. Cum trebuia să-ţi justifici prezenţa în propria ţară Galerie foto (6)

În anii comunismului deplasările în ţările occidentale erau extrem de rare, rezervate doar câtorva persoane, în anumite condiţii, iar cele în statele comuniste aprobate după multe verificări şi în general pentru excursii organizate, cu grupul. Deţinerea permanentă a unui paşaport nu era posibilă, astfel că libertatea de mişcare a oamenilor dincolo de graniţele ţării era serios îngrădită.

Prin Decretul numărul 156/1970 (devenit Legea numărul 35/1970) şi Decretul numărul 310/1971, a fost legiferată o procedură complicată şi greoaie de obţinere a paşapoartelor, organele de resort având dreptul de a refuza eliberarea acestora pentru motive care nu puteau fi aflate. 

Potrivit articolului 14 din Decretul 156/1970, "persoanele fizice care doresc să călătorească în străinătate în interes personal vor depune cererile pentru obţinerea paşaportului şi a vizei la inspectoratele de Miliţie judeţene şi respectiv la Inspectoratul Miliţiei Municipiului Bucureşti.

Conform legii, cetăţenii români nu aveau dreptul de a deţine permanent un paşaport, ci erau obligaţi (art. 20 din Decretul 156/1970) să-l înapoieze, în termen de 48 de ore de la revenirea în ţară, organelor care l-au înmânat. Evident, nepredarea paşaportului, în termen de cel mult 48 de ore de la înapoierea în ţară reprezenta o infracţiune, conform articolului 29, litera c, din reprectivul decret.

Dublă îngrădire

Mai mult de atât, libertatea de mişcare în interiorul propriei ţări devenise, cel puţin în anii 80, la fel de îngrădită, atât timp cât locuitorii României din alte zone decât cele de graniţă aveau nevoie de explicaţii foarte serioase şi verificabile pentru a-şi justifica prezenţa în localităţile de graniţă. Dublă îngrădire, prin urmare!

Potrivit Decretului 61/25.03.1981, pentru modificarea Decretului nr.678/1969 privind regimul de pază a frontierei de stat al Republicii Socialiste România, "circulaţia persoanelor pe timpul nopţii, cu sau fără mijloace de transport, pe o adâncime de 2.000 de metri de la linia frontierei de stat spre interior - pentru frontiera de uscat şi de la limita revărsărilor de ape pentru frontiera de apă, era permisă numai pe drumurile publice care urma să fie stabilite, prin decizie, de comitetele executive ale consiliilor populare ale judeţelor limitrofe cu frontiera de stat, cu acordul comandanţilor unităţilor de grăniceri şi al organelor miliţiei judeţene.

Rămânerea persoanelor pe timpul nopţii pe o adâncime de 2.000 de metri de la linia de frontieră spre interior - pentru frontiera de uscat şi de la limita revărsărilor de ape - pentru frontiera de apă, în afara perimetrului construibil al localităţilor, era permisă numai cu aprobarea şi în condiţiile stabilite de către comandanţii unităţilor de grăniceri. Aprobarea trebuia solicitată cu cel puţin 24 de ore înainte.

Instalarea de campinguri, tabere şi corturi, precum şi parcarea autovehiculelor în zona de frontieră, în alte locuri decât cele stabilite de către comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare ale municipiilor, oraşelor şi comunelor, cu acordul comandanţilor unităţilor de grănicer, erau interzise.

Călătoriile în străinătate şi relaţiile cu cetăţenii străini făceau parte dintr-o categorie specială de motive de îngrijorare pentru autorităţile statului român. Orice contact cu lumea liberă ar fi putut deschide minţile românilor şi da frâu liber comparaţiilor, în contradicţie cu toate măsurile coercitive, care stăteau la baza izolării României de lumea liberă întru, după cum se spunea la Bucureşti, „făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate”.

Perfidia sistemului avea o bază legislativă care restrângea grav libertatea de comunicare cu persoanele străine, cetăţenii români fiind obligaţi, de exemplu, prin Decretul numărul 408/1985, să întocmească note în legătură cu convorbirile purtate cu cetăţenii străini şi să consemneze orice fel de conversaţie sau discuţie avută cu aceştia (telefonic, discuţii personale etc.). Dacă ar fi fost respectat, Decretul nr. 408 din 26 decembrie 1985 “privind unele măsuri referitoare la apărarea secretului de stat și la modul de stabilire a relațiilor cu străinii” ar fi transformat întreaga populaţie în informatori ai Securităţii. A fost abrogat prin Decretul-lege nr. 4/1989.

Sârma ghimpată din jurul României comuniste era explicită în legislaţie, Codul Penal prevedea la art. 245 pedepse cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani pentru trecerea frauduloasă a frontierei (dar au existat şi pedepse cu ani mai mulţi de închisoare pentru acest motiv), aceasta fiind o infracţiune politică din categoria „infracţiuni contra autorităţii”

Nu doar ai noștri

Dorinţa de a părăsi propria ţară, de a căuta libertatea şi un trai decent în Occident devenise acută, iar aceea a autorităţilor, de a evita evadările, era pe măsură. O situaţie similară se petrecea şi în Germania de Est, de exemplu, unde, cât timp a existat Republica Democrată Germană (RDG), mulţi dintre locuitorii acestei ţări au încercat să o părăsească. Câteva sute, circa 800, după cum reiese din arhivele serviciilor secrete ale RDG şi României, studiate de cercetătorul german Georg Herbstritt, au venit în România, de unde sperau să poată ajunge, via Iugoslavia sau Ungaria, în Germania de Vest.

Sediul arhivelor fostei Securități est-germane, STASI

Între 1962 şi 1989, deci, circa 800 de cetăţeni ai RDG au încercat, în total, să fugă în Vest prin România. Aproape fiecare al treilea a reuşit, în vreme ce două treimi dintre transfugii din RDG au eşuat, ne-a explicat cercetătorul german. Est-germanii preferau însă graniţele Bulgariei (de opt ori mai mulţi au trecut pe acolo) şi mai ales pe cele ale Ungariei, unde o proporţie considerabilă a transfugilor care fuseseră prinşi la graniţă provenea din RDG.

Cum se păzeau graniţele României

Românii păzeau extrem de bine graniţa româno-iugoslavă, prin diverse mijloace – turnuri de pază ale grănicerilor, pichete, câini dresaţi să ia urma fugarilor, sârme întinse la distanţe variabile faţă de terenul bine arat, pentru a nu rata vreo urmă de pas de fugar, trasoare care se declanşau la atingerea sârmelor, rulouri de sârmă ghimpată şi mai ales grăniceri bine manipulaţi, cărora li se băga în cap că au de-a face cu trădători de ţară şi posibili criminali, capabili să îi atace şi să le ia vieţile.

E drept, aceiaşi grăniceri primeau compensaţii pentru fiecare frontierist pe care-l opreau din drumul său spre libertate. Viu sau mort, un frontierist oprit din drum însemna zile de permisie şi alt gen de recompense.

CAM00730 2

Mijloc de semnalizare audio, la granița iugoslavo-română

Drumurile de acces, inclusiv trenurile, către localităţile de graniţă erau strict verificate, astfel încât „justificarea prezenţei în zonă” trebuia făcută chiar de la câţiva kilometri distanţă, în tren, când erai legitimat, fiind o figură nouă în zonă. Controale în trenuri, controale în gări, controale pe şosele. Orice era posibil.

Dacă nu erai din localitate, trebuia să ai o poveste foarte bine legată, să nu ai nicio ezitare la relatarea ei. Orice ezitare atrăgea după sine percheziţii, moment în care, dacă asupra ta se găseau obiecte suspecte, gen binoclu, cască pentru înot, hartă etc, lucrurile deveneau clare iar soarta îţi era pecetluită.

Urma ancheta, inevitabila bătaie, iar în cele din urmă, epuizat, mărturiseai că intenţionai să treci graniţa fraudulos.

CAM00765

Pichete de grăniceri de partea iugoslavă, în zona Marcovaț

Multe destine au fost schimbate la aceste interogatorii. Mulţi oameni au fost snopiţi în bătaie, făcuţi să renunţe la planurile lor, condamnaţi. Alţii, după ce au ispăşit pedepsele, au încercat din nou să treacă.

Micul trafic

O particularitate a localităţilor de graniţă, mai ales cele cu Iugoslavia, era micul trafic de frontieră. Iugoslavii veneau în România şi comercializau mărfuri mult-râvnite pe piaţa noastră, atât de lipsită de produse de bază: blugi, Vegeta, ţigări, cafea, conserve etc.

Români din comunele de graniţă primeau permise de trecere „dincolo” de câteva ori pe an. E drept, nu toţi.

Venirea iugoslavilor, de exemplu, în pieţele din oraşele de graniţă, era o bună ocazie pentru cei care intenţionau să evadeze de a-şi crea contacte dincolo. De a-şi pregăti fuga. Unii îşi aranjau trimiterea actelor, prin aceştia, pentru a nu le distruge în timpul trecerii înot a Dunării. Alţii pur şi simplu erau în căutarea de călăuze, pentru a scăpa de România, dar şi pentru a merge mai departe, spre Trieste, în Italia, sau Graz, în Austria, şi a evita, astfel, să intre pe mâna autorităţilor iugoslave, care ar fi putut să-i returneze omologilor români. Iar returnarea însemna condamnare la închisoare şi bătăi crunte.

Despre evadările din România a relatat, în mai multe rânduri, inclusiv scriitoarea română de etnie germană Herta Muller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, ea însăşi emigrată în Germania.

herta Mueller Nobelpreis

Herta Muller

„Cu excepţia sărăciei, dorinţa de fugi reprezenta a doua cea mai cuprinzătoare însuşire comună din ţară. Oamenii erau literalmente bolnavi de fugă. Nimeni nu cunoaşte numărul celor morţi în timpul fugii peste graniţă. Sunt mii, dar despre acest subiect nu se vorbeşte nici acum în România. Fuga devenise o obsesie”, afirma Herta Muller.

Istoriile personale ale câtorva dintre cei care au îndrăznit să spere și au încercat să treacă dincolo, unii dintre ei fiind prinși și plătind cu ani de închisoare, alții cu viața, iar alții reușind să ajungă cu bine și să ia viața de la zero în necunoscut, sunt prezentate de site-ul miscareaderezistenta.ro, cu sprijinul programului Reporters in the field, al Fundației Robert Bosch, la secţiunea FRONTIERIŞTII a site-ului.

O lecție de istorie în serial, una pe care nicio școală din România nu a inclus-o în programa școlară și, probabil, nici nu o va include mult timp de acum înainte. Aceste povești fac parte din istoria noastră recentă. Dacă nu o cunoaștem, dacă adevărul nu ne este spus, cu toții riscăm ca într-o bună zi să repetăm istoria.

Cititorilor care doresc să ne contacteze şi să ne ofere informaţii referitoare la tema frontieriştilor le stau la dispoziţie adresele de e-mail: marina.constantinoiu@gmail.com, istvan.deak2014@gmail.com

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Frontieriștii

Ultima oră