Să ne amintim de ei. Gheorghe Cozorici - Ştefan cel Mare al neamului românesc

22 Aug 2017 | scris de Dănuț Deleanu
Să ne amintim de ei. Gheorghe Cozorici - Ştefan cel Mare al neamului românesc

A fost Ştefan cel Mare al cinematografiei româneşti, al publicului îndrăgostit de filmele cu teme şi scenarii din istoria ţării şi, de ce nu?, al neamului românesc însuşi. Căci, aşa cum nimeni astăzi nu şi-l imaginează pe Mihai Viteazu decât sub chipul lui Amza Pellea, la fel, nimeni nu are o mai bună reprezentare vizuală a marelui Ştefan decât sub sprâncenele, mustaţa stufoasă şi vocea de tunet a lui Cozorici.

Să fi fost oare un semn că va purta pe scenă sceptrul şi coroana vestitului domnitor însuşi faptul că s-a născut în comuna Arbore, la doi paşi de biserica Arbore, ctitorită de hatmanul Luca Arbore, mare boier în suita lui Ştefan? Cu toate astea, însă, la debutul său în teatru (la numai 24 de ani) i se dă rolul prinţului Danemarcei, lucidul Hamlet, cel pierdut printre ceţurile groase şi nopţile întunecate ale Nordului.

Pe la începutul anilor 50 era muncitor la Uzinele Vulcan din Bucureşti când a dat admiterea la IATC, Facultatea de Teatru, secţia Actorie. În anul 1956 era deja absolvent şi pleca să facă „un altfel de teatru” la Craiova.

 Începând cu anul 1962 face mari roluri în filme (monumental în „Ştefan cel Mare” (regia Mircea Drăgan), apoi în „Pădurea spânzuraţilor”, „Gioconda fără surâs”, „Moartea unui artist”, „Capcana mercenarilor”, „Ciuleandara”, etc.), roluri care îl proiectează definitiv în conştiinţa publicului, atât datorită vocii sale unice, cât şi datorită uriaşului său talent actoricesc.

Apropos de vocea sa, cei mai în vârstă au şi acum în minte reverberaţia gravă a glasului său atunci când recita din Eminescu. Se spune că, la înmormântarea colegului şi prietenului său Amza Pellea, încrâncenat şi ars de durere, rezemat cu piciorul de un gard, a recitat trei ore din opera poetului nostru nepereche, uimind şi impresionând întreaga asistenţă.

„Avea un glas sigur, neşovăitor, parcă tras cu linie netremurată şi care lovea obstacolul auzului nostru într-o aterizare directă, fără recul. O vibraţie scurtă, pătrunzătoare, o muzică gravă, un sunet de instrument sever. Cred că rostindu-şi replicile undeva, într-o pădure adevărată, ar fi preschimbat uşor copacii în orgă, cerul în clopot şi frunzele în mişcătoare flăcări verzi”, scria despre el Aurel Storin.

Numai că, la mijlocul lunii decembrie, în ziua de 18 a anului 1993, vocea sa de tunet s-a topit secată, ca un fâlfâit uşor de aripi, ochii săi vii, pătrunzători, cu luciri de lamă de spadă, s-au închis pe vecie, iar nările au tras cu nesaţ pentru ultima oară aer în piept. S-a stins demn, voievodal, cum voievodale i-au fost toată viaţa gesturile, ţinuta, atitudinea.

În urma lui rămâne aura luminoasă, transcedentală în veac a domnitorului şi glasul sever, impunător, devastator al actorului: „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţi...că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri şi a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor...” Dumnezeu să te odihnească, măria ta, actorule!

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Film

Ultima oră