Azi, după toate calendarele de după 1993, e Ziua Presei. Nu, nu s-a întâmplat nimic eroic sau sângeros pe 3 mai, ONU a ţinut să marcheze ziua asta ca să aducă în atenţie importanţa respectării libertăţii de exprimare.
Ceea ce e bine şi e frumos, dar stau să mă întreb ce am înţeles noi din asta, în ce direcţii am luat-o? Pentru că mă uit şi eu, ca voi toţi, în jur şi parcă nu-mi vine a crede că asta a vrut ONU să evidenţieze în 1993.
Nu cred că cei de la ONU au vrut ca orice agramat dotat cu un rest de creion să zgârie pe hârtie tâmpenii, enunţate cu pretenţii de adevăr absolut, despre nişte neica-nimeni care, altfel, ar fi trecut prin viaţă ca gâsca prin apă.
Nu cred că cei de la ONU au vrut să dea importanţă hoardelor de gurişti care să scrie laude greţoase sau injurii grosiere în funcţie de cine şi cât îi plăteşte.
Nu cred că ONU şi-a dorit ca adevărul să depindă de postul de televiziune la care te uiţi şi de cine subvenţionează, mai mult sau mai puţin oficial, respectivul post.
Nu cred că ONU şi-a dorit ca realitatea să depindă de gura şi conştiinţa politicianului care o ia în vizor, deşi, dacă vorbim de politicieni, termenul conştiinţă pare cel puţin exagerat.
Nu cred ca ONU dorit ca libertatea de a scrie adevărul, indiferent despre cine, să fie îngrădită de instrumente de presiune economice, fie că vorbim despre insolvență sau controale fiscale repetate și aprofundate.
Nu cred că ONU şi-a dorit o epocă a post-adevărului, oricât de liber ar fi el exprimat.
Aşa că, de Ziua Presei, eu unul nu-mi doresc decât însănătoşirea breslei, să luăm mopul cu răspundere de coadă şi să facem curat, că m-am săturat de atâta mizerie.
