Vremuri de altădată

30 Apr 2019 | scris de Marian Nazat
Vremuri de altădată

Ulițele Islazului s-au zbârcit, s-au micșorat de la atâta  curgere a timpului. Geaba pomii înfloriți, geaba păsările reîntoarse  din țările calde, geaba răscroiala primăvăratică a cerului, tinerețea fără bătrânețe nu-i decât o vorbă de șagă. Oamenii sunt și ei alții, tot mai necunoscuți  mie. Pe cei duși i-aș frământa din tină, în mărimea lor  de altădată, i-aș îmbrăca  în straiele  de demult și i-aș pune pe la porți, să-i descos de una, de alta. Și dacă aș fi Dumnezeu, le-aș sufla viața avută și i-aș învia, numai că nu sunt Cel-de-Sus, nu... Ehe, și cât mi-aș dori să fiu, măcar de Paști ori de Crăciun!  O zi  să-i readuc  pe lumea trăitoare și tot ar însemna ceva !  I-aș  sili  pe încă nemorții mei congeneri să-i asculte, să învețe de la ei lecțiile uitate ale satului românesc. Ale noastre, ale tuturor, prea grăbiți ca să zăbovim o clipă, una singură, în trecutul deloc îndepărtat... Ce de-am mai afla, scormonind în memoria colectivă a neamului, ce  ne-am mai tencui pe dinlăuntru temeliile nerostuite de la cruda dezrădăcinare...

Odată, un prichindel, sătul de  sărăcie și de pofte mereu agățate în cui, și-a  întrebat bunicul ce i-ar trebui ca să câștige și el bani. Îl ispiteau copleșitor aromele împrăștiate de bomboanele, eugeniile, spiralele, rahatul și halvaua din galantarele prăvăliei de pe șoseaua mare, iar el n-avea  o lețcaie în buzunare. Bătrânul l-a privit drăgăstos, și-a răsucit tacticos mustața îngălbenită  de la tutunul prost și  i-a răspuns blând: „De, mă,  cată să ți-i faci dușmani și să vezi cum fug ei  după tine!”

Într-o altă zi, într-o altă vârstă,  a adolescenței,  puștiul  crescut deja se îndrăgostise de o colegă cu jar în priviri. Prins în dârdora primei iubiri, băiatul i se plânsese  bunicului că  fata sta cam mult la  taclale cu altul, un vlăjgan oacheș din ultima bancă a clasei. Bătrânul l-a ascultat iarăși, trăgând din luleaua ponosită și l-a liniștit cu aceiași sfătoșenie: „Apăi, nepoate, să te ferești în viață de  bărbatul  care îți stârnește muierea să  râză, ăla e  periculos! Ăilalți nu-s periculoși, da' ăla care aduce veselia în jur îl are pe dracu'  în el și femeile i  se dau  pe  dată!”...

  Habar n-am ce s-a ales de copilul acela și cât i-or fi folosit mai târziu sfaturile primite de la moșul său, drumurile ni s-au despărțit pentru totdeauna... Amintirea lui mi-a apărut din senin, așa cum adesea ni se întâmplă fiecăruia dintre noi, fără însă ca tâlcul  crâmpeelor dezgropate din criptele interioare să fie deslușit  pe de-a-ntregul. Ne trezim îmbrânciți câteodată de mâna aleanului și hălăduim fericiți pe poteci umblate cândva, devenite acum neverosimile, părelnice, străine... Deși, odată, le-am bătut cu pasul, însemnându-le cu stropi de sânge, cu picături  de suflet, ca nu cumva să ne rătăcim tot căutându-ne propriul destin. Iar semnele cu pricina, iată, ne ajută să ne regăsim când și când originile,  rădăcinile...

Un cârd  de gâște sălbatice trece gălăgios înspre Gerai și din înalturile văzduhului  le aud gâgâind. Ce și-or zice, ce și-or povesti? Jos, pe pământ, pe linia copilăriei,  o băbuță primenită în negru,  mititică și cocoșată, cară o coșniță cu trei  ouă roșii, o felie de cozonac și o sticlă cu vin. Împarte morților, un obicei pe cale de dispariție, ca și altele, în prezentul acesta hain și amnezic, uscat ca o iască.

 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră