La mijlocul săptămânii, ţara stă o clipă pe loc, îşi pune mâna în şold şi se uită să vadă ce-i mai fac viile, iubirile, bostanele, aşteptând să fie cuprinsă de o toamnă de un roşu învins de un verde apus. Mi-e dor de ziua în care voi putea spune „A venit toamna”, mi-e dor de nişte ploi privite pe fereastră, mi-e dor de o vie care să se lase culeasă, mi-e dor de un nuc care să se lase bătut, mi-e dor de o toamnă îngenuncheată ca o femeie la căpătâiul unei amintiri trecute în nefiinţă. Toamna se îndrăgostesc toţi copacii, ca nişte bărbaţi ce ştiu că o să-şi piardă iubirile şi suferinţele totodată. Toamna suntem aşa de goi, picăturile de ploaie ne curg direct în sfulet, iar vântul, dragul meu cititor, răvăşeşte în noi ce mai era de răvăşit, dacă mai era ceva. Eu unul am să trec printr-un storcător struguri, frunze, femei, nuci, ploi, tot ce am avut şi pierdut într-un an, tot ce am crezut că am avut şi n-am pierdut într-o zi, tot ce am iubit o secundă. Licoarea obţinută, vinul de toamnă şi iubire, superior, am să-o îmbuteliez în sticle pe care o să le arunc atât pe mare cât şi pe uscat, adică acolo unde întâlnim, de obicei naufragiaţii de toamnă. Vinul de toamnă şi iubire, superior, dragii mei naufragiaţi, se serveşte rece, după utlima noapte de dragoste şi înaintea ultimei nopţi de răzoi. Bună dimineaţa, naufragiaţii mei, bună dimineaţa!
MARIUS TUCA
Vin de toamnă şi iubire – superior
