Urmează ecografia abdominală. Îmi ridic tricoul, îmi desfac cureaua de la pantaloni și mă întind pe pat, cu fața în sus. Tavanul este văruit proaspăt, caut cu încrâncenare o pată de murdărie. Renunț. În jurul meu sunt trei femei tinere, abia au terminat facultatea. Una dintre ele îmi umblă cu un fel de mouse pe burtă. „Trageți aer în piept și țineți așa mai mult!” îmi poruncește ferm când și când.
„Ia uitați-vă ce colecist ciudat, n-am mai văzut asemenea malformație!” se miră cea cu șoricelul. Celelalte se zgâiesc la monitorul pe care se produc măruntaiele mele. Fiecare fetișcană își dă cu părerea, iar eu mă simt depersonalizat până la anularea de sine. Obiect de studiu și curiozitate medicală.
„Trebuie să facem o endoscopie, să eliminăm orice suspiciune!”, mi se recomandă profesionist. Nu am vreme azi, sunt așteptat la instanța de judecată, vin poimâine, le promit ușor îngrijorat.
Ceasul mă împinge implacabil, „cătușa”1 asta nesuferită a timpului nu mă slăbește defel. Prea mult roșu în semafoare, cine le-o fi programat astfel?
Ajung în sală. Lume multă, paralizată de frică. Știți care este culmea Justiției? Să șezi la coadă la ușa procurorului și a judecătorului. Se strigă nume și numere, se recită texte de lege, articole și aliniate, cauze și iar cauze. Unde or fi oamenii din ele? Un inculpat leșină. Zarvă. Țipete disperate. S-a ales praful de solemnitate! Tipul e livid și rigid. Cineva sare să îi scoată limba, înțepenită pe gâtlej. Altul îl stropește cu apă. Cui să-i mai pese de perspectiva penitenciară? Hârca sperie mai tare.
Completul se retrage. Criză de epilepsie. Vine medicul. Procesul se amână o oră. Caravana judiciară nu are tihnă și nu ține seamă de bolile păcătoșilor. Ședința se reia. Iarăși nume și numere, articole și paragrafe, spețe, jurisprudență, concluzii, formalism... Doar soluțiile sunt cam aceleași. Îi privesc pe inculpații încă liberi. Diseară, unii vor fi fiind deja în pușcărie, în regim de breaking-news. Mecanismul de Cooperare și Verificare este neînduplecat. Țării cât mai mulți deținuți pe cap de locuitor! Îmi termin pledoaria, scremută și de prisos. Se lasă amurgul.
Fuga la mașină. Mereu pe fugă. „Pământul nostru seamănă adeseori cu un măgar leneș, în timp ce noi ne grăbim, ne grăbim”. Câtă dreptate are Nikos Kazantzakis... Cimitirul Ghencea 3 este departe, înspre Domnești, după ce treci de stadionul Steaua. Ieri a murit fiul învățătoarei mele de la Turnu Măgurele. Singurul dascăl pe care l-am prețuit cu adevărat. Parcă nimeni nu m-a simțit mai bine ca dânsa. De rușine, pentru că picasem la examenul de la Drept, o ocoleam. Îi înșelasem așteptările și nu puteam să mă explic.
Feciorul său s-a prăpădit înainte de vreme, i-a cedat inima. Fusese polițist în București, ne cunoșteam dintotdeauna. De sărbători ne-am urat una, alta. Grăbiți și superficiali... Intru în capelă. Părintele citește ceva, slujba de seară. Altă formalitate, preotul și judecătorul, apostolii birocrațiilor cu fast. De-o parte și de alta a sicriului un pâlc de rude, de amici. Lacrimi și lumânări pâlpâinde. Aduceri aminte.
Maică-sa nu a aflat deocamdată, cine s-ar fi încumetat să-i spună că și-a pierdut copilul? Singurul! Deși ieri a presimțit nenorocirea. „Eu mă pregătesc pentru o înmormântare, mi s-a arătat în vis !” s-a mărturisit femeii care o îngrijește. Azi a sunat și a întrebat-o pe noră: „Nu așa că băiatul meu nu e bine?” Cum să-i zici că băiatul ei s-a stins? „Cea mai mare durere pe care o putem simți este pierderea copilului pentru mamă și pierderea mamei pentru bărbat”... Ce i-o fi venit și lui Guy de Maupassant să lase posterității asemenea cuvinte?
Privesc zarea prin fereastra înflorită de ger. În depărtare, cupola unei biserici. În revărsarea desfrânată de culori a scăpătatului, crucea pare silueta unui om. Ce frumusețe păgână în imaginea de la care nu mă înduplec să-mi iau ochii. După o zi blestemată, sunt sătul să trăiesc! Și mă trezesc „disprețuind nădejdea”. Spital, tribunal, cimitir... boală, închisoare, moarte... Detestabila Treime!
