*
Ce faci ? îl întreb la telefon pe Ștefan Mitroi, scriitorul. Mă plimb desculț pe cer, îmi răspunde. Și nu te înțepi în cioturile de stele ? îi intru în joc. Nu, dimpotrivă, îmi simt tălpile fierbinți prin țărâna stelară și le feresc de acele pălămidelor, se avântă în curcubeul de vorbe poetul devenit romancier.
*
S-a stins Solomon Marcus, și el poet, dar unul mai altcumva, un poet al matematicilor. Înainte de a pleca, ne-a asigurat că „ne putem salva în primul rând prin zâmbet” și că un zâmbet plus un zâmbet dau întotdeauna o fericire. Academicianul făcuse studii îndelungi ca să ajungă la teoria asta, umpluse caiete întregi cu formule și calcule. Specialiștii exactităților sunt zgârciți în exprimări, însă ceea ce spun e cu neputință să fie contrazis. Asemenea teoremelor pe care ei le zămislesc din inspirație sau trudă.
*
Și ne-a mai mărturisit academicianul nonagenar că „Bucuriile elementare eu le-am numit, uneori, spectacole atomice. Sunt astea: adică schimbul de priviri cu oamenii care trec pe stradă pe lângă tine; torsul unui motan; joaca dintre un copil și un cățel. Toate aceste întâmplări, care pentru cei mai mulți trec neobservate, pentu mine sunt mari evenimente. Adică trebuie să deprindem acest exercițiu de a contempla și de a întârzia cu privirea și cu atenția asupra unor fapte aparent mărunte, dar care dau farmec permanent vieții”.
„Spectacole atomice”.... ce splendidă metaforă ! Adesea, Creatorul se întrece pe Sine și născocește astfel de oameni. Și cum să nu-i plângi la asfințit, cum ?
*
Zâmbetul neostoitului în ale iubirii, Serghei Esenin, era altfel: „Îmi amintesc, iubito (...) zâmbesc că s-a-ntâmplat să te întâlnesc”...
*
Mă mir întruna, de 55 de ani, și tot nu m-am săturat. Trăiesc într-o permanentă uimire, aidoma unui copil a cărui creștere întârzie. Cândva, cineva s-a arătat curios să afle ce verb m-ar defini. A se mira ! i-am răspuns pe nerăsuflate. Culmea, pe chipul interlocutorului s-a așternut... mirarea.
*
Are un crez Dostoievski care m-a ajutat mereu să înfrunt prezentul: „Mi-e de-ajuns să știu că pot”. Uneori n-am putut, dar cuvintele rusului m-au făcut să nu mă prăbușesc. Alteori, m-am îndoit, am tremurat din toate încheieturile, m-am temut, însă mi-era de ajuns să știu că pot...
*
Un moșmon înflorit șade zgribulit sub ploaia rece și deasă, tuberculoasă. La ce s-o gândi, împresurat de-atâta posomoreală ? M-am oprit să-l iscodesc de una, de alta. Degeaba, tace, afundat în gracilitatea-i florală. L-aș lua cu mine, dar s-ar ofili pe dată. Îmi pare un adolescent năpădit de nefericire. Îndrăgostit în van de un cer care nu-l iubește...
*
Îmi era dor de Mircea Dinescu, de lirica lui seducătoare și neastâmpărată deopotrivă. Și l-am regăsit, și l-am citit, și am înmărmurit, și m-am întrebat de unde venea muza care l-a îndemnat la așa „spectacol atomic”. Sigur că nu călătorise prin preajma Soarelui, nici pomeneală ! Altminteri, desprinderea aia netoată nu-l lăsa pe poet într-atât de nedumirit, încât să ne dăruiască o poezie de-o încântătoare frumusețe tragică.
„De la o vreme nu mai pot să cînt
și nu mai știu nici cum să dau de mine.
Un arbore cu florile-n pămînt,
mirat că în Infern nu sînt albine,
vreau să mă-ntorc, dar nu văd nici un drum,
nici răsărit, nici asfințit de soare,
împresurat de un străin parfum,
îmi port cu milă trupul în spinare.
Inși ce nu m-au zărit în viața lor
îmi zic că de un secol mă așteaptă
și parcă mă înalț, deși cobor
fără să simt sub tălpi măcar o treaptă.
Și m-aș tîrî spre vechea cafenea,
unde prietenii ciocnesc ulcele,
dar nu-nțeleg de ce în cinstea mea
varsă un strop de vin pe dușumele”.
Ștergeți dușumelele și spargeți ulcelele, nătărăilor, poeții sunt nemuritori, ce vi se năzări să risipiți vinul ?
