Simona noastră!

30 Ian 2018 | scris de Marian Nazat
Simona noastră!

E sâmbătă dimineața. Îmi verific ceasul. Sigur a început finala de la Melbourne. Continui să scriu, refuz  să deschid televizorul, îi port ghinion Simonei. În 2014 am notat în Jurnalul banalității că ea nu va câștiga niciodată un Grand Slam și mă obsedează cuvintele acelea, mi-aș tăia mâna cu care le-am pus pe hârtie. 

De la partida cu Ostapenko, de anul trecut, de la  Roland Garros, mi-am promis să nu mai urmăresc meciurile constănțencei. De ce să-mi stric echilibrul emoțional ? Așa că îmi văd de treburile mele. Pe naiba, mintea îmi e în Australia.... Cât o fi scorul ? Și-o fi revenit  din punct de vedere fizic ? Aseară am discutat cu Radu Cosașu și am căzut  de acord  că  a noastră a crescut  enorm, inclusiv în planul comunicării. Parcă e alta, mai dezinvoltă, mai încrezătoare, cu vorbele  la ea.

Să dau drumul  la televizor ? Azi-noapte m-am visat la Islaz, coboram o vale, dar pe potecă erau bucăți de  căcat.  Abia m-am ferit să nu calc în urmele acelea scârboase. Ah, dacă m-aș  fi murdărit, ziua mi s-ar fi înfățișat sub semnul norocului.. Mi-au ieșit apoi în  cale cei mai turbați câini, într-atât de sălbatici încât se cățărau pe labele din  față pe  garduri, pe copaci... Și ce uitătură aveau ! Vasăzică, dușmani de moarte. Semne rău prevestitoare... La dracu`  cu visele astea,  fie ce-o fi  !

Deschid  cutia  fermecată. Wozniacki conduce cu 5-2... M-aș ridica să plec, mă simt vinovat de cobelile mele. Rămân. Simona  egalează. Jubilez, mă agit ca în peluză. Daneza se impune în tie-break, e mai puternică, mai proaspătă. Scoate tot de pe fundul terenului. Exasperant, eroic, demoralizant. A noastră se resimte, cheamă fizioterapeutul. Corpul omenesc are și el niște limite, nu-i un elastic de care să tragi întruna. Mă resemnez, asta e, n-avem genă de campioni mondiali.

Simona are o răbufnire miraculoasă și își adjudecă setul al doilea. Zbârci,  zbârci ! strig la fiecare minge a Carolinei. Cam degeaba, astrele îi sunt alături azi.  Da`  de unde, Simona reușește o   răsturnare incredibilă și conduce cu 4-3. Servește. Moale însă, e la capătul puterilor. N-o mai văd nici pe mama  ei în lojă. Cine altcineva ar fi rezistat ? Cum să fii părinte într-o astfel de situație. Tatăl nordicei  este în continuare în țarcul anume rezervat, scandinavii ăștia au altă structură, ei se trag din vikingi, sunt obișnuiți să  cucerească, aventurieri  de nevoie. Mă obsedează premoniția  lăsată în Jurnalul banalității... Aud lătrând dulăii din vis, au rupt lanțurile și se reped să mă muște... Tresar, încolțit de spaime. Wozniacki domină iarăși schimbul de mingi, controlează jocul. Câștigă, 6-4. Se prăbușește  și plânge de fericire.

Este primul ei mare succes, Simona noastră pare un copil rătăcit într-o pădure primejdioasă. Singură și speriată. Are lacrimi în ochi. I se pare că e singură, dar în spatele ei, alături de ea, suntem și vom fi noi, indiferent dacă va obține ori nu un Grand Slam. Gata, ne-a convins că-i campioană adevărată, restul e statistică. Știi, Simona, toți  ne-am dori să fim la fel de buni ca tine ! Și iartă-ne că nu-ți îngăduim să mai și pierzi ! Doar tu ne-ai mai rămas să ne răzbuni frustrările și complexele de inferioritate. Iartă-ne, Simona, dă-l încolo de trofeu și zâmbește, ești mai bună decât noi toți ! Ăștia nespus de curajoși când ne lăfăim în fotolii, dar care  dârdâim  de frică în fața unei...perfuzii. 
         

   Marian Nazat (www.mariannazat.ro)

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră