Palatul de Justiție și nu numai

06 Aug 2018 | scris de Marian Nazat
Palatul de Justiție și nu numai

Ajung devreme la Direcția Națională Anticorupție. Sunt poftit în sala de așteptare. Stupoare, televizorul este programat pe Antena 3 !! Mă frec la ochi, poate mi se năzare. Deloc. Găsesc mintenaș explicația straniei întâmplări: de câteva săptămâni, temuta instituție și-a schimbat șeful. Până azi, mușteriii din încăperea de întâmpinare se zgâiau la programele Digi ori Realitatea, nici pomeneală de stația  „penalului.”

 După ce iscălesc niște hârtii, plec în grabă la curtea de apel, mutată de ani buni în Palatul de Justiție. În clădirea aceasta, la primul etaj, am avut  biroul în perioada 1990-1996 și aici am trăit cele mai mari satisfacții profesionale. Pe cele trei aripi erau sediile parchetelor Capitalei  și ale celor șase sectoare, plus sala de festivități. N-am mai călcat de două decenii și ceva acolo, iar, uneori, mi se face dor  de spațiul acela, depozitarul atâtor legende și povești, atâtor istorii încă nespuse. Alung nostalgia și citesc lista cu dosarele completului de astăzi. Un coleg mai tânăr mă anunță preventiv: „Ați picat rău, aveți un judecător de culoar !” Zâmbesc amar, tipul chiar are dreptate și brusc mă gândesc cu alean la judecătorii de carieră de altădată. Câți or fi fost și ăia, căci culoarele au existat dintotdeauna în Casa Dreptății de pe malurile Dâmboviței.

Îmi învârtoșez curajul, deschid ușa și intru. Pretoriul tocmai consemnează spovedania unui delator unsuros. Ciulesc urechile, curios să  văd până unde merge ticăloșia  insului care se tot laudă cum a colaborat el cu organele vigilente. Cuprins de silă, mă duc cu gândul la Rusia predecesorului marelui țar Petru I, când turnătoriile căpătaseră o amploare îngrozitoare. Ei bine, romancierul Alexei Tolstoi  redă într-o carte celebră dialogul dintre două personaje luate, parcă din România ultimilor ani. Ce discută cei doi? Probleme grave despre statul lor de drept. Așadar:

„- Ce sfat aș putea să-ți dau, Mișa ?... Un om isteț poate să facă multe, dar un nătâng ajunge ori milog, ori ocnaș... Poftim, Volodka Cemodanov a luat două sate frumoase de  la un megieș al său.. Leonti Pustoroslev a smuls, nu demult, de la Cijov un conac strașnic,  pe gârla Moscovei.

- Am auzit  și  m-am minunat... Dar cum aș putea să fac  o treabă ca asta ? Ce-i , glumă?

- Alege-ți un sat și după aceea pârăște-l pe moșierul care-l are în stăpânire. Toată  lumea face așa...

- Cum adică să-l  pârăsc?

- Uite așa: cumpără-ți de o copeică hârtie și cerneală de la vreun jălbar din piață și scrie o  pâră.

- Ce să scriu ? Pentru ce să-l pârăsc?

- Ești prea tânăr, Mișa, ai rămas tot neajutorat... Ca să vezi: Liovka Pustoroslev s-a dus să-l hiritisească pe Cijov de ziua lui, și mai mult a ascultat decât a băut. Când  era nevoie, spunea și el: «Da, așa-i». Odată aude pe bătrânul Cijov  spunând la masă: «Dă, Doamne, zile  marelui stăpân Feodor Alexeevici, se zice că nu mai apucă sfârșitul postului. Ieri noapte, la Kremlin, o găină a cântat cocoșește... » Pustoroslev, care nu-i prost, deodată a  sărit în sus și a strigat: «Vorba  și fapta !» A luat  pe toți musafirii, cu gazda în cap și i-a dus la Despărțământul trebilor de  taină. Zice: «Uita-ți,  așa și așa. Cijov  a spus  vorbele astea de ocară pe socoteala țarului.» Lui Cijov i-au răsucit mâinile și l-au urcat în dibă. Apoi au scornit  pricina cu găina care a cântat cocoșește. Lui Pustoroslev i-au  dat, pentru  slujba lui credincioasă, moșia lui Cijov, iar pe Cijov l-au surghiunit în veci în Siberia. Așa face un om isteț... Steonka își ridică ochii neclintiți, ca de pește, încleștându-l pe Mihaila cu privirea. Volodka Cemodanov a făcut o treabă și mai ușoară: s-a  plâns că megieșul său a vrut să-l  omoare și a făgăduit diecilor a treia parte din pradă. Megieșul a fost mulțumit să dea cămașa de pe el, numai să scape de judecată...

După  o vreme de gândire, Mihaila spuse, învârtindu-și căciula în mâini:

- Stepan Semionâci, nu mă pricep la judecăți.

- Dacă  te  pricepeai,  nu te mai învățam. (...)

- Ca să umbli pe la judecăți trebuie să fii om încercat... Altfel te pomenești că ajungi tu în dibă... Să știi, Mișa:  niciodată să nu te pui cu unul puternic; să dai numai în cel slab...” (1) Ehe, și câți indivizi încercați au apărut  în deceniul din urmă... Ies din încăperea astupată de mirosul  scârnav al delațiunii.

Mă plimb prin holul imens, prin  „Sala orologiului”, și-mi aduc aminte că sub imensa boltă a avut loc inaugurarea impozantului edificiu, lăsat „corpurilor judecătorești” din București „ca să le fie lor adăpost întru îndeplinirea misiunii lor și urmașilor dovadă ce au păstrat acestei instituțiuni a țării.” Așa  scrie  pe documentul semnat  la 4 octombrie 1899 de Regele Carol I.

Oho, cât a trecut de atunci... În urmă cu două decenii, Palatul semăna cu o ruină rămasă după război, ziduri dărăpănate și găurite, schele și pari de susținere, cutremurele o șubreziseră până la prăbușire. Scăpată printr-o minune în anii demolărilor ceaușiste, clădirea este acum o bijuterie arhitectecturală într-un oraș eclectic și kitschos. Deasupra intrării principale, dinspre chei, sunt amplasate  șase statui, care semnifică AtențiaVigoarea, Legea, Elocința și Adevărul. Lângă ceasul de pe acoperiș, altele două: Forța și Prudența. Câți mai știu de existența lor?  Le privesc cu îngândurare și caut să  le pricep rostul. Ce-or căuta ele în „câmpul tactic”, ce legătură să fie între Prudență și protocoalele rușinii ? „Forța!” îmi răspunde  șugubăț o voce din interiorul centenarei  hardughii. „Și  cum rămâne cu Adevărul ?” întreb eu revoltat. „Legea trebuie ajutată prin echipele mixte, purtătoare ale Vigorii. Justiția fără proptelele Serviciilor Secrete nu înseamnă nimic în epoca Big Brother !” mă lămurește ferm aceeași voce. Ascult cu mânie crescândă explicațiile și-mi dau seama că Elocința avocatului nu mai valorează două cepe degerate când dosarul a intrat în Atenția odiosului Argus prăsit de pervertirea noțiunii de siguranță națională...

...Ședința s-a terminat. Îmi arunc roba și pornesc haihui pe străzile înțesate de  oameni încă liberi, nepăsători la statuile ce le veghează înșelător confortul cotidian. 

                       

                         Marian Nazat (www.mariannazat.ro)

[1] Petru I, Editura Cartea rusă, 1955

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră