"Orgolii", după 40 de ani

14 Dec 2015 | scris de Marian Nazat

În 1977, după o luptă de 3 ani cu cerberii cenzurii comuniste, apărea în librării romanul Orgolii. Mai sărac, ce-i drept, cu vreo sută de pagini, masacrate de gâzii culturii de atunci. „Paginile acelea nu le-am mai găsit niciodată și nici nu le-am putut reconstitui. Erau despre singurătatea deprimantă a celui ieșit din beciurile securității populare, despre izolarea la care îl silea libertatea de dincolo de gratii și, de aceea, mulți s-ar fi întors în celulă”, îmi mărturisește cu amărăciune prozatorul Augustin Buzura. Cum o fi apărut, în epoca aia, volumul cu pricina ? mă mir ori de câte ori îl răsfoiesc. Nicăieri n-am citit o mai minuțioasă biografie a delațiunii, ca opțiune politică individuală și colectivă de supraviețuire. Iar actualitatea ei, astăzi, în fulminant reviriment al turnătoriei, sperie, dă frisoane. Îndeamnă la meditații cutremurătoare.
*

„Dacă ai cât de cât simțul viitorului, n-ar trebui să te reobișnuiești cu lectura. Cultura de azi, de când cu războiul și militarismul, a fost invadată de mediocritatea politicienilor și a funcționarilor”.
Câtă dreptate a avut romancierul la începutul anilor ' 70 scriind cuvintele acestea. Și ce vizionar a fost ! Viitorul l-a confirmat din plin, din nefericire. Tinerii citesc din ce în ce mai puțin, lectura îi sperie și, tot mai mult, cultura a început să „depindă de numărul plutonierilor pe kilometrul pătrat”.

*

Medicul Cristian, personajul central din Orgolii, studiase în capitala Franței. Mentorul său, profesorul Popa, îl povățuia astfel în scrisorile trimise din țară: „Învață cât poți, să nu-ți faci iluzii, nu știu mai mult decât noi, sunt mai organizați doar că știu să se respecte mai mult, să nu-și bată joc de propriile lor valori. Mai bine cunoaște viața, trăiește fiecare zi de parcă ar fi ultima. Cine știe, cu vremurile astea tulburi, bântuite de spaime, dacă vei mai revedea vreodată Parisul ?”
Aidoma am gândit și eu deunăzi, în timp ce priveam Turnul Eiffel, înconjurat de mașini blindate și soldați înarmați ca în filmele cu Rambo.

*
„Uită-te bine ce vezi pe acolo și ține minte să ne spui și nouă”, îl sfătuia pe Cristian tatăl său, un țăran simplu din Ardeal.
La fel mi-a zis și mie ma-marea, femeie fără carte, când am plecat în America. Întors acasă, i-am povestit că porumbul este leit cu cel de la Islaz. Ca și vițele de vie sau copacii. Nici vacile nu erau altfel. Mă uiatsem atent în jur și ținusem minte, să nu mă fac de râs în fața bunicii. Care, după ce m-a ascultat, s-a mirat: „Și de ce ai bătut atâta drum, dacă toate sunt ca la noi ?”...
*
„Te poate înțelege numai cel ce ți-e egal”, cugetă alt personaj din același roman.
De aici au pornit multe dintre neînțelegerile mele, însă, după ce mi-am găsit egalii, viața mea s-a domolit.

*

Tiranii, „Dacă n-ar produce atâtea pagube, atâtea distrugeri aș susține că, pentru scurt timp, sunt necesari. Datorită lor lumea reușește să-și vadă propria imagine deformată, defectele exagerate la superlativ. Ceilalți bolnavi sau complexați, care visează un câmp liber de manifestare, îi simt, se strâng sub drapelul lor, formând un monstru miriapod”.
După înlăturarea dictatorilor, monstrul miriapod se risipește în mii de dihanii, fiecare în parte încercând să-și imite fostul stăpân. Astfel mi se pare mie, între atâția bolnavi și complexați, România post-ceaușistă.

*

„Conform practicii de atunci, arestarea era corectă, necesară”, se justifică un procuror, cândva prieten cu profesorul Cristian.
Așa se scuză orice ticăloșie judiciară, o știu cel mai bine, după 30 de ani de silnicie în robă. Important este să te fi situat pe poziția justă. Și azi e așijderea.
*

Pentru un medicinist, agronomul e ăla de la „școala de înalte studii păioase și cunoștințe plugărești”.
Dar școala asta a urmat-o și premierul Dacian Cioloș și, încă de atunci, „norocul se angajase să-i slujească ambiția”.

*

A „jigni prin tăcere”. Într-adevăr, trebuie să doară al dracului o astfel de tăcere...

*

„Oamenii au păcate și dacă le spui la timp... ori se îndreaptă, ori se strâmbă de tot”. Abia acum pricep de ce lumea e plină de pociți.

*

„Într-un șes, un stâlp de telegraf pare cât Himalaia, este văzut din toate părțile...”
În șesul numit România, președintele Iohannis este descris de țucălarii săi oficiali asemenea... masivului himalaian.

*

Prin 1949, Regele Ferdinand rostise, pentru generalul Franchet d' Esperey, celebra frază: „Este ceva mai presus de loialitate: grija propriei demnități”.
Astăzi, loialitatea nu mai există, înseamnă inadecvare. Cât despre demnitate... Într-o țară umilită din toate părțile, demnitatea nu mai face nici cât o ceapă degerată.
*

„Puterea exercitată din orgoliu e semn de mare prostie, și prostia este o maladie contagioasă”. De aceea, oare, România seamănă cu un lazaret ?

*

Da, „fiecare generație are momentele ei de naivitate, iluziile și deziluziile ei. Se pare că pentru a înțelege și a lua lumea în serios, cu toată gravitatea și răspunderea, fiecărei generații îi este destinat câte un Waterloo”.
Al generației mele a fost vânzoleala confuză din decembrie 1989. Să fie tragedia din clubul Colectiv Waterloo-ul leatului frumos și liber ?

*

„Există oameni care chiar când servesc ideile cele mai nobile nu renunță la micile lor vanități, la uri și dușmănii ascunse, după cum există ființe rudimentare, mărunte care caută prilejul să-și dezlănțuie instinctele”.
Ehe, câți inși dintr-ăștia am văzut de-a lungul vieții, nu vi i-aș putea povesti pe toți în răstimpul ce mi-a mai rămas...

*

„Când forței nu-i poți opune forța, te acomodezi sau suporți consecințele”.
În regimul comunist, cei mai mulți români s-au acomodat cu preceptele și moravurile purpurii. Doar puțini i-au suportat consecințele, dar nu pentru ca aceștia n-ar fi avut forță, dimpotrivă. Parcă azi ar fi altcumva !

*

„Dacă spui unor oameni adevărul, înseamnă că-i iei în serios. Și câți merită ?”
Chiar, câți ? V-ați întrebat vreodată ? Vă sperie răspunsul, nu ? De aceea oamenii trăiesc cu spaima de a spune adevărul. N-au cui să-l încredințeze.
*

„Gloria-i o cacealma pe care nu eu mi-am făcut-o. Iar la medici nu strică, intră și ea în tratament, uneori ca medicament principal”.
Și la avocați este la fel, numai că, acolo, gloria intră în onorariu...

*

„Cu vremea, ajungi să cauți tot mai mult în tine ceea ce nu poți obține dinafară”.
Măcar așa ești ferit de mari dezamăgiri și eșecuri. Înfrângerile te obligă la replieri și unde să te mai pitești, dacă nu înlăuntrul tău ? Și nici nu mai există riscul trădării astfel, nu mai are cine...

*

„Ești pierdut abia în clipa când nu mai ai tăria să apelezi la tine însuți, când nu mai crezi în tine, când ieși din timp și te abandonezi”.
Cam așa arată bătrânețea, ca renunțare la tot. Cum să mai apelezi la un decrepit, de care cei din jur s-au descotorosit deja ?

*

„Butoaiele goale sună cel mai tare”.
Uitați-vă numai la televizor și veți asurzi ! Butoaiele goale din studiouri, de acolo vi se trage ciudatul beteșug...

*

„Un mormânt descoperă adesea un alt mormânt.”.
Dosarele penale în care sunt vârâți politicienii ultimilor ani descoperă morminte pe care le intuiam. Iar descoperirile astea în lanț deschid perspectiva unui adevărat....cimitir. Cimitirul politicii postdecembriste.

*

„Mai catastrofală chiar decât un război sau decât oricare dintre maladiile secolului mi s-a părut a fi pervertirea ideilor”.
Noi, românii, am trăit cu exaltare ba pervertirea ideilor de stânga, ieri, ba a celor de dreapta, acum. Și pervertirea de care vă vorbesc a dus la prăbușirea sângeroasă a comunismului. Umează, neîndoielnic, capitalismul. O pregătesc „războaiele preventive” izbucnite aiurea.

*

„Nu cuvintele te apără. Nu mai dau doi bani pe ele. Faptele, singurele... căci pentru ceea ce n-ai făcut, n-ai vrut sau n-ai putut face nu există iertare”.
Dar chiar îți dorești iertarea celorlalți ? Alege, mai degrabă, să trăiești, nu să te spovedești. Trăind intens, nu mai ai timp să te căiești și nici nu se vor înghesui regretele sub acoperișul tău. Și repetați întruna: „îi detest, îi contest și-i bag în aia a mă-sii !” La naiba cu atâtea cuvinte ! Oricum ele te vulnerabilizează.
*

„Dacă nu urli când trebuie, mai târziu ori nu știi, ori nu te poți opri”.
Eu cred că educația civică începe cu această frază. Ca să devii cetățean, iar nu plătitor de taxe și cap de locuitor, e musai să înveți măsura urlatului. În loc să băgăm bani cu nemiluita în ong-uri dubioase și străine de interesele și tradițiile neoașe, mai bine am introduce în curicula școlară disciplina urlatului. Ne-ar vindeca de resemnare și lașitate.

*

Trăim, din ce în ce mai apăsător, vremuri în care înjosirea individului este organizată, premeditată, nu mai este lăsată la voia întâmplării. Iar oamenii „dispar treptat în uniforme”... Îmi este dor de vremurile civile!

*

S-au scurs patru decenii de la apariția cărții, o capodoperă. Orgoliile societății însă sunt la fel de meschine și de maligne, ele explică ruina noastră ca neam. „Este romanul care mi-a luat cel mai mult timp ca să-l scriu”, mi se destăinuie Augustin Buzura. Cum să fii atât de matur la 35 de ani ? Da, fiindcă asta era vârsta de atunci a prozatorului... Neîndoielnic, o ca-po-do-pe-ră ! Iar autorul ei se află încă printre noi !

Marian Nazat

Alte stiri din Editorial

Ultima oră