nostalgia după vremuri complet necunoscute e ultima întrupare a bovarismului tradiţionalist. merg faşionistele la Muzeul Ţăranului şi se dau cu fundul de asfalt după ce văd ce şic erau ţăranii români, sanchi.
de altfel, ei continuă să îi inspire pe dizainării noştri care lucrează la mult aşteptata renaştere a íei. se simte deja o presiune din partea poporului, nu se mai poate doar cu moncler şi poşete vuitton din vinilin sălbatec.
dar ce frumos şi pur trăiau ei, în costumele lor populare, în comuniune cu natura, cu animalele lor drăguţe şi nemodificate genetic, înconjuraţi de obiecte de artizanat, în cămăruţele lor pitice, cu pereţii aceia din pământ văruit.
mă gândesc tot mai des la rinocerii lui eugen ionescu, atunci când întâlnesc oameni educaţi care cred că dacii au inventat limba latină. sau care oftează la gogomăniile lui dan puric şi ale altor exaltaţi, care ar fi purtat o cămăşuţă verde şi diagonală de piele prin anii 30-40 şi ar fi alergat cu bâta şi pistolul după aproapele lor. până la urmă, şi unii mineri au ochii verzi.
mai e şi regretul ăsta de a nu fi trăit în perioada interbelică, în care sigur oamenii erau foarte diferiţi, nu ca acum. sau în grecia antică, sau printre daci, atlanţi şi alţi tipi mişto. trebuie să fii cel puţin extrem de naiv, ca să crezi că moromeţii duceau o viaţă de invidiat, de exemplu.
am descoperit la enisala o casă ţărănească de la începutul secolului trecut, conservată in situ.
după cum se vede în galeria foto de mai jos, are tot ce îi face pe oameni să îşi dea ochii peste cap de încântare: acoperiş de stuf, cămăruţe joase, mici şi răcoroase, lemnărie vopsită în albastru intens şi roşu coca-cola, broderii frumoase, scăunele şi mese din capra cu trei iezi şi o lumină frumoasă, filtrată prin ferestrele aşezate cam la un metru de nivelul pământului.
ai zice că e vorba de simplitate, minimalism, unitate a omului cu natura şi alte zarzavaturi emoţionale.
puţini se gândesc cum era să dormi împreună cu alte 4, 5, 6, 7 persoane într-o cameră de 4 metri pătraţi. important e că ne-am dori şi noi să trăim mininimalistic, aşea, dar nu reuşim să scăpăm de gresia asta din granit de pipera.
şi uneltele lor erau atât de fancy, lemnele astea strâmbe şi lustruite de mâinile lor harnice, care le cădeau de oboseală la sfârşitul unei zile de muncă aproape de neimaginat pentru majoritatea utilizatorilor de facebook.
o mare parte din sminteala contemporană vine şi din contemplarea stearpă a unor obiecte care au sens atunci când sunt folosite. e frumoasă grebla pe perete, că nu se înghesuie lumea la bătături în palmă. obsesia omenirii pentru nemurire se răsfrânge şi asupra obiectelor, ca o ultimă încercare de a opri timpul.
ce o să ne facem noi cu atâtea coase vechi prin muzee şi depozite, stimați conducători auto?! dar să lăsăm în pace omul frumos.
dincolo de toată isteria din jurul mişcării ăsteia de reîntoarcere la natură şi kestii organice, în condițiile suprapopularii care s-a abătut recent, există o morală pozitivă în tot acest talmeş-balmeş patetic, în care viața reală e sufocată de folclor cu perina brodată pe față.
aferim, filmul foarte mişto şi curajos al lui radu jude, îi poate ajuta pe nedumeriți să înțeleagă mai bine penibilul acestui paseism de fotoliu ikea şi, în plus, un adevăr oarecum încurajator.
țăranii nu prea aveau timp să facă depresie şi nici să ofteze după vremurile de odinioară.
că mureau de foame, şi ei şi animalele lor, şi nu dădea nimeni share la povestea lor emoţionantă.
Era frumos odată, dar nu prea!
