Maniere fără frontiere

Anul acesta, sfârșitul vacanței de vară are un numitor comun pentru întreaga Europă: toată lumea privește, ascultă și comentează fenomenul ”refugiații”. În funcție de interpretarea acestei invazii, derulată în mileniul al III-lea după metode din antichitate, deosebim mai multe categorii de gazde: omenoșii, care ar primi în camera copilului și un tigru înfometat, pragmaticii, care nu și-ar invita la prânzul de duminică nici propriii părinți, diplomații, care prin cuvinte bine alese nu spun nimic pentru a nu deranja pe nimeni, și neaveniții, care azi afirmă cu tărie ceva, iar mâine fac spume la gură susținând contrariul.

Privindu-i pe musafiri, poți învăța istorie și afla detalii din evoluția omului. Unii, cei mai puțini, sunt liniștiți și, împinși de turmă, speră să găsească un rost pentru familia lor. Alții, tineri și năbădăioși, organizați după regulile unei haite războinice, cer ajutor și milă în timp ce încalcă toate normele de conviețuire ale țărilor traversate.

Într-un interviu realizat de curând, doamna Aurelia Marinescu, autoarea ”Codului Bunelor Maniere Astăzi”, carte de mare succes comercial, constată că lucrarea sa a fost cumpărată mai mult pentru a fi făcută cadou, nu pentru a fi citită. De aici și explicația spectacolului sordid pe care societatea îl pune în scena vieții cu orice ocazie. Câte cărți or fi făcut cadou în loc să le citească transfugii care cer protecție la niște polițiști în care aruncă cu pietre? Câte manuale ar fi trebuit să fie deschise de europenii civilizați care doar urlă în loc să dea soluții?

Dacă avem răbdarea și detașarea necesare să analizăm la rece comportamentul celor două tabere, gazde și refugiați, vom avea surpriza să găsim multe similitudini cu trăirile românilor din ultimii 25 de ani. De foame și sărăcie, cu sufletul strivit sub grija zilei de mâine, majoritatea am depus eforturi, în principal, pentru acumularea materială, uitând că ceea ce ne deosebește de restul Naturii este tocmai proprietatea noastră de a ne îmbogăți prin înfrumusețarea spiritului. Ce rost au mai avut descoperirile și învățăturile celor mai înzestrați semeni ai Planetei, dacă astăzi, în era ciberneticii, milioane de oameni aleargă după hrană precum necuvântătoarele din pădure?

Normal și frumos ar fi fost ca în acest mileniu niciun pământean să nu se mai scarpine cu degetul în nas și nici să mai scuipe pe stradă, dar, se vede treaba, trista realitate din stomac încă nu ne lasă să renunțăm la manierele strămoșești, deprinse de pe vremea când Comuna Primitivă nu se transformase în oraș.