Jurnalul unui personaj controversat

17 Iun 2019 | scris de Marian Nazat
Jurnalul unui personaj controversat

Pe o prispă a literaturii române, Dinu Săraru șade bine înfipt și se uită cu nesaț la lumea care trece pe drum și-l salută: „Sărut mâna, boierule !” Iar asemenea bunicului său patern, tot Constantin, nu răspunde pentru că n-aude în  secunda-n care țăranul spune  „Sărut mâna, boierule!”, și după vreo câteva secunde, când țăranul trece, atunci el îl strigă și îl blagoslovește: „«Aba, mă, nărodule, tu nu știi să dai bună ziua ?» «Păi, dădui, boierule !»  «Dăduși pe dracu!»” și îl mai  blagoslovește o dată, așa încât până dimineața înjură un sat întreg!

Cu această imagine, vie și colțuroasă, am rămas după ce am terminat de citit Jurnalul unui personaj controversat (1), lansat recent  de octogenarul scriitor. Sigur, în rememorările provocate de Vartan Arachelian, Maestrului i-au rămas destui neînjurați, însă spiritul său polemic, ascuțit, complex  nu i-a menajat deloc pe  fariseii întâlniți de-a lungul vremii. Ehee, și ce vremuri... Dar mărturisitorul și le asumă  cu sinceritate, altminteri n-ar fi publicat  și memoriul adresat din detenția dobrogeană autorităților comuniste, un document delicat prin care cerea iertare și îndurare. Și nu oricum, ci  renegându-și  originea, în special un bunic, un „chiabur în toată  puterea cuvântului”, „foarte înstărit care provenise la această situație” în urma căsătoriei, prilej să  dobândească  „pământ și o cârciumă cu ajutorul cărora prin exploatare și-a mărit averea.” Nu lipsește nici denunțarea legionarilor Gh. Iliescu și Ridiche  C. și  nici angajamentul ferm: „Eu nu pot concepe  viața mea în afara liniei partidului nostru. Tot ceea ce am făcut, tot ceea ce am gândit, tot ceea ce am scris și publicat, fiecare rând, au fost pătrunse de încrederea mea de nezdruncinat în cauza partidului. (...)

Mă adresez Dumneavoastră cu încredere că mă veți înțelege și că-mi veți da  putința să-mi aduc contribuția mea la realizarea marii opere a construirii socialismului, pentru că altfel viața  mea nu mai are niciun sens și deci nici nu mai trebuie trăită.”

Viitorul prozator avea atunci doar 21 de ani și vremelnicul, scurtul  statut de deținut politic  l-a obligat să deprindă arta dedublării,  ca modalitate de supraviețuire și parvenire într-o țară a limbajului premeditat disociat. Oricum, fostul director  de teatre nu-și ascunde  trecutul, nu-l fardează strident după moda actualei corectitudini politice. Mai mult, chiar are puterea să recunoască fără  ocolișuri că „n-a urât socialismul”, spre deosebire de atâția șobolani roșii autodeclarați, cu tam-tamul de rigoare, disidenți la răsucirea anotimpurilor politice.

„Controversatul personaj”  povestește cu vervă, cu haru-i inegalabil, episoade memorabile, cum este, de pildă, pseudo-înmormântarea dramaturgului Aurel Baranga, a cărui ultimă dorință transmisă soției sale, actrița Marcela Rusu, fusese să ducă ferparul la  România liberă  la sfârșitul ceremoniei  de incinerare. Zis și făcut, șoferul a plecat la redacția ziarului cu  anunțul decesului, „l-au plătit la «Mica publicitate» și ăia l-au băgat în pagină. Paler era, pe la 10 seara, la redacție, unde și scria la cărțile lui, așteptând să vadă paginile ziarului; a venit cineva de la cap-limpede: «Tovarășe Paler, a murit Baranga!» «Cum să moară Baranga? Nu știe nimeni!» «Da, a murit, uitați aici, avem la decese, la „Mica publicitate”». «Ce?! Dați-mi repede legătura la Marcela Rusu!» A găsit-o pe Marcela: «Doamna Marcela, e comunicatul dumneavoastră?» «Da! E al meu! A murit și l-am incinerat azi la 11». «Doamnă Marcela, nu se poate!» «Ba se poate, dragă Paler!  Și salutări tovărășești...» Și  Paler, atunci, a pus mâna pe telefon și l-a sunat  pe Dumitru Popescu «Dumnezeu», care era secretar al Partidului: «Tovarășe  Popescu, a murit Baranga!» «Când a murit?»  «Păi, nu  numai că a murit, dar l-au și incinerat!» «Cum așa?» «A fost ceva... nu, uitați-vă... », așa, și așa... «Vino până  aici cu textul!» S-a urcat ăsta în mașina - se făcuse 10 jumătate, 11 noaptea - și s-a dus la CC; când Popescu a văzut comunicatul, a înnebunit și a zis: «Când va afla Tovarășul, va fi un scandal enorm!» A luat textul în mână și a coborât la Ceaușescu în cabinet, care era... (...)

Da! «Uitați-vă ce s-a întâmplat!», i-a spus Popescu. Ceaușescu s-a înfuriat, l-a căutat pe Macovescu, l-a făcut albie de porci: «Cum e posibil așa, să moara un mare scriitor și voi să nu știti și să... Nu vă e rușine?» (...)

Și nu știu ce... Și, în nebunia lui, Ceaușescu, i-a dat ordin lui Macovescu să-i facă funeralii lui Baranga.(...)

«Și mâine să-i faceți funeralii, să anunțați în toată țara funeraliile naționale ale lui Aurel Baranga». Macovescu ar fi vrut să-i spună: «Tovarășe Ceaușescu, dar dacă a fost incinerat, nu mai avem cum să... nu mai e mortul... » N-a mai avut cu cine vorbi, că Ceaușescu i-a trântit telefonul și a doua zi de dimineață au început pregătirile pentru funeralii. S-a luat legătura cu Crematoriul și ăia  i-au spus: «Nu mai e, domnule, decât un pumn de cenușă, n-aveți ce înmormânta!» «Totuși, să facem la ora 11 înmormântarea!» Au căutat-o pe Marcela. Marcela a zis: «Dragă Mac, este o tâmpenie, nu se poate așa ceva!»  «Ba da!» N-aveau portretul lui Baranga.  Marcela  avea un portret al lui Baranga, mare de tot, în care Baranga  râdea în hohote, și portretului ăstuia i-au pus o banderolă neagră,  în diagonală și l-au trimis la Crematoriu, și, la ora 11.00, din toate mașinile Uniunii Scriitorilor și din alte mașini se dădea jos un  puhoi de scriitori, ca niște pinguini, care urcau Dealul Crematoriului îmbrăcați în negru, unde pe masă se afla un portret mare al lui Baranga, care-i privea râzând în hohote! Domnule, ceva absolut  apocaliptic, teatrul absurdului e nimic!  (...)

A fost cea mai mare bătaie de joc pe care a suferit-o  regimul totalitar, după părerea mea. Nu-i de colo să vezi toate oficialitățile  de la partid, de la C.C., cu toată Uniunea Scriitorilor, cu Macovescu, cu Laurențiu Fulga, cu toți vicepreședinții îmbrăcați în negru, cu cravate negre, urcând dealul și asistând la o farsă... neagră! Cu Tamara Dobrin, îmbrăcată în negru, cu Vasile Nicolescu, îmbrăcat în negru, cu activul de partid de la C.C., de la Secția de literatură și Artă, îmbrăcat în negru, toată scriitorimea română  îmbrăcată în negru... Marcela mi-a dat telefon și mi-a spus: «Te rog   frumos  să nu vii îmbrăcat în negru și dacă vine și Valerică Râpeanu să-i spui și lui să vină îmbrăcat colorat; ne întâlnim Ia ora 11.00 acolo !» Și eu m-am îmbrăcat în niște haine cărămizii, încât eram aiurea în tramvai. I-am explicat lui Macovescu: «Nu vă supărați,  Marcela așa mi-a cerut!» Când a venit și Valerică în niște haine gri, tot așa, i-a explicat lui Macovescu, care era președinte la Uniunea Scriitorilor, de ce eram noi așa pestriți... La un moment dat s-a zărit o Lada albă, noi stăteam în pragul Crematoriului, și din  Lada albă s-a dat jos Burlui, de la volan, care era îmbrăcat într-un costum  alb, cu cravata de un verde crud. Nevastă-sa, îmbrăcată tot așa, într-o rochie de mătase colorată, Marcela, într-o rochie extraordinar de colorată, rujată, primăvaratecă, cu ochelari de soare, veselă. «Salut Mac, salut dragă, salut copii!» Parcă era o nebunie!   Domnule, ăștia au încremenit toți... (...)

Bineînțeles, și când au intrat înăuntru, în holul Crematoriului,  până la urmă, v-am spus, Baranga râdea la noi! Ne-am așezat acolo, Marcela s-a așezat cu spatele lipit de pieptul meu și a zis: «Ai grijă de mine, Ariciule! » Și a început ceremonia funerară: «Cu multă îndurerare... familia, soția și...»   soția murea de râs și era îmbrăcată colorat, iar ăia precum cioclii. A ținut și Macovescu nu mai știu ce discurs, și Tamara, și, la un moment dat, Marcela... am simțit că mi se prelinge, așa, în brațe. (...)

Și a zis înainte: «Ariciule, scoate-ma afară!» I-a venit rău, a venit Burlui, s-au urcat în mașină și au plecat, iar noi am rămas cu portretul, din care Aurel Baranga râdea la noi!”

De neuitat sunt  și scenele în care Eugen Barbu și Zaharia Stancu se plimbă în miezul nopții prin cartierul Primăverii, căutând să  se împace. Numai că  la capătul discuțiilor,  rămas doar  cu „mediatorul” Dinu Săraru, „Barbu tăcea... «A ieșit bine, patroane!», zic eu într-un târziu. «N-a ieșit nimic, dă-l în... mă-sii, n-a ieșit nimic, e un hoț  de când e el, hoț de cai de pe Călmățui, iar eu nu m-am împăcat cu el niciodată !  N-am chef! Punem tunurile pe el mâine-dimineață!» «Aoleu, domnule, m-ai făcut de râsul lumii!» «Nu. Nimic - zice -, să vii mâine cu bidonul cu gaz, că eu aduc chibritul și mergem   la Ministerul Culturii să dăm foc». «La cât?» «La 10».  «Păi nu e târziu?», întreb eu viclean. «La 9, hai! Să te găsesc acolo cu bidonul și eu vin cu chibritul...» (...)

Aiurea! Eu mă făceam că mă duceam la 9, știam că nu venea să dăm niciun foc. El nu se scula așa devreme. Și-i ziceam la telefon: «Iar m-ai încurcat, patroane!... Fir-ar al dracului de somn! M-ai lăsat cu bidonul în brațe și n-am avut cu ce da foc!» Dar el: «Ai răbdare! Și până atunci lozinca: Pe ei, băieți!»  Am  făcut o ședință a doua zi după-masă, la cinci, și ne-a zis Barbu: «M-am întâlnit cu Dinache, cu hoțul ăla de cai de pe Călmățui. Nicio împăcare, nimic! Sunt niște hoți! Toți! A vorbit vorbe, așa e Dimache?!   Ne-a dus cu vorba! Pe ei!» Și iar: «Ia dați „Vitraliile” încoace, băieți!» Și n-a ieșit nimic din această bătălie extraordinară ca să ne împăcăm, dar, oricum, trebuie să spun că erau niște  bărbați !

Pe urmă, i-a chemat Ceaușescu pe amândoi!  Atunci a vărsat Barbu ceașca cu cafea pe pantalonii lui Stancu, de a sărit Ceaușescu  să vină «băieții» să-l șteargă...  O fi vărsat-o, Barbu, de-al dracului, pe pantalonii lui Stancu, sau de emoție și de suparare, și de enervare !?  A fost o ceartă infernală! A mediat Ceaușescu. I-au lăsat și lui impresia că i-a împăcat. «Zaarie, îi zicea Ceaușescu lui Stancu, Zaarie, tu ești mai înțelept», dar, aiurea, nici unul, nici altul nu lăsa  să treacă nimic de la el; nu s-a putut face nimic.(...)

De idei și de ideologie. Barbu era convins și recunoștea că Stancu nu dădea doi bani pe cei din jurul lui, dar se folosea de el ca să păstreze puterea în mână și să apere breasla scriitorilor, locul scriitorilor; Stancu știa foarte bine că dacă mergea pe același drum cu Barbu, dădea repede cu oiștea-n gard și se alegea praful de tot și  prefera să manevreze cu abilitate; în locul lui Stancu,  Barbu ar fi  dărâmat șandramaua, s-ar fi ales  praful din Uniunea Scriitorilor. Recunosc! (...)

Barbu îl recunoștea și el pe Stancu ca scriitor și îl admira: «Țăranul e deștept și dat în mă-sa!», zicea și mai adăuga: «E un stejar din Câmpia Dunării», și îi mai zicea: «Coane  Zaharie», și îi  mai spunea «Măria Ta»...”

Ori întâlnirile cu poetul de la Mărțișor, savuroase: „Arghezi tot voia să aprindă o țigară, pe care o tot vâra într-un fum-țigaret de lemn, și Coana Paraschiva zicea amenințător: «Tudore!» Și el lăsa țigara și iar da să o aprindă, și ea, iar, «Tudore!» și iar așa... Noi eram uimiți văzând că exista cineva care îndrăznește să-i dea peste mână lui Arghezi. Aveam un cult al lui. Statul îi făcuse un cult extraordinar. Și el, mic, exact ca-n tabloul genial al lui Corneliu Baba, unde, parcă, și în tablou, îi tremură capul. De altfel l-a  și enervat tabloul lui Baba pe Arghezi, așa este făcut, încât ai senzația că și în tablou îi tremură capul! Așa, și zice  Arghezi: «Uite-așa, aveam  eu un prieten cu o nevasta rea de gură, și el zicea una, și ea, iute, alta, și ăsta, prietenul, «ia mai du-te-n...». (...) Apoi, l-am văzut de aproape când a fost sărbătorit la 80 de ani. S-a dat o masă la Athénée Palace și pe mine, cum eram organizator de partid la dramaturgie, m-au pus mai aproape de Arghezi, de sărbatorit, chipurile reprezentam  tânăra generație. Era Stancu lângă el și ne aduseseră la toți mâncarea, și erau tot felul de delicatese, șuncă de Praga, icre roșii, negre, nici nu mai țin minte ce mai era, dar, în orice caz, erau «delicatese» și lui nu-i aduseseră încă  nimic și nu îndrăznea nimeni să mănânce. El, mic, pricăjit, ca un copil bătrân, zbârcit, stătea între Coana Paraschiva și Stancu, care era foarte atent cu el - eu l-am iubit pe Stancu și l-am admirat  foarte mult pe «Neica Zaharia», care era un boier al Câmpiei Dunării  și un bărbat frumos, și un om care a știut să facă politică în timpul comuniștilor ca să apere Uniunea Scriitorilor -, și ăștia nu-i mai aduceau  mâncarea lui Arghezi, iar noi nu știam de ce este cu  farfuria goală... Până la urmă, spre stupefacția noastră, i-au adus cum a cerut: doi mici și un ardei verde! El a cerut, numai că n-avea voie să mănânce așa ceva și a fost o întreagă discuție acolo, la masă, cu Coana Paraschiva, cu Stancu... Până  la urmă, n-a mâncat mai nimic, dar a stat toată masa aia până i-au venit micii, și miroseau micii ăia de muream toți, și noi cu șunca de Praga și cu năsturașii de pâine cu icre...”

Apoi portretele unor personalități de prim-rang - Cezar Petrescu, Petru Dumitriu, D.R. Popescu, Octavian Paler, Dan Hăulică, Alexandru Balaci, Răzvan Theodorescu, Adrian Păunescu și câți alții -, toate cu tușe albe și negre, în toată contradictorialitatea lor sclipitoare de figuri uriașe ale culturii de la noi.

 Bucureștiul postbelic, boem și sibarit, reînvie scăpărător din aducerile aminte ale romancierului plecat din Slătioara României  de sub munte și ajuns mai apoi în Sărindar, în fruntea unor actori  de excepție. Dintre care se vor găsi câțiva să-l trădeze în haosul postdecembrist, „mama ei de nemernicie românească !”, vorba filosofului Constantin Noica. Numele  impostorilor sunt în carte, iar istorioara cu pricina este emblematică în această parte de Balcani. Directorul de odinioară de la teatrele Mic și Național dezvăluie culisele spectacolelor de odinioară și își dezbracă artiștii, cameleonismul regretatului Radu Beligan fiind cea mai elocventă dovadă  a duplicității dâmbovițene. Urâtă e Thalia  după ce îi tragi hainele de pe ea și o dezgolești...

 Din paginile captivantei  cărți am aflat, prin gura țăranului Costică Căpitanul (revenit acasă din război prin 1947) și cum a fost „Ziua cea mai lungă”, aia cu debarcarea aliaților în Normandia: „Domnule Dinu, am prins-o ! Eu tăiam lemne la un neamț în curte și  odată s-a auzit ca un cutremur și nu s-a mai înțeles nimic și nu s-a mai văzut nici soarele, și când s-a văzut iar soarele, era americanii!” Senzațională sinteza olteanului, istoricii ar trebui să-l invidieze pe anonimul vâlcean!

 Tulburătoare de-a dreptul  amintirea interviului luat Mariei Untaru,  mama lui Virgil Ierunca, bătrâna mărturisind în 1979 că „s-a dezvățat de dorul de fiu.” Întrebată cum i s-a părut Parisul  tocmai vizitat, bătrâna din Lădești a răspuns genial: „Ee, târg, cum să  mi se pară? Ca Vâlcea... lume multă, târg.” Unde au dispărut toți  acești  țărani, unde?

 N-am vreo  lămurire,  dar și pe ei îi  regăsiți, dimpreună cu o altfel de lume - parcă mai bună, parcă mai dășteaptă -, în Jurnalul unui personaj controversat, un fel de revanșă a incomodului Dinu Săraru asupra denigratorilor recenți sau vechi. Niște confesiuni apărute poate prea târziu, „la o vârstă la care majoritatea muritorilor sunt morți.” (2)  Și cum aș mai fi așteptat replica unora... 

La încheiere un cuvânt și pentru iscoditorul, provocatorul  rememorărilor, Vartan Arachelian, o revelație prin  tonul echilibrat, neutru, departe de fanatismul politic exhibat în urmă cu două-trei decenii. O încântare să fii descusut cu atâta discreție și inteligență, cu măsura unui fiu risipitor și întors azi la înțelepciunea omului amăgit cândva, aidoma  noastră, a tuturor.

 

Marian Nazat (www.mariannazat.ro)

 

[1] Dinu Săraru, Jurnalul unui personaj controversat: rememorări provocate de Vartan Arachelian, Editura RAO, 2019

[2] Gabriel García Márquez, Povestea târfelor mele triste

 

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră