Iarăși despre „invenția noastră șovăielnică”

16 Noi 2016 | scris de Marian Nazat
Iarăși despre „invenția noastră șovăielnică”

Adesea, magistratul seamănă cu clovnul din poveștile arabe și indiene ale secolului al X-lea, care caută un obiect pierdut într-un cerc de lumină, dar nu pentru că l-a pierdut în acel loc, ci pentru că acolo este lumină. Ei bine, în acest caz, obiectul pierdut este tocmai dreptatea pe care pretoriul este obligat s-o restituie semenilor săi. Dar, de foarte multe ori, cum s-a petrecut și în decembrie 1989, în procesul soților Ceaușescu, judecătorii au părut doi bufoni tragici, siliți de vremuri să șadă în lumina reflectoarelor și să caute ceea ce știau că așteaptă mulțimea. Și pe urmă s-a mai întâmplat ca politicienii și serviciile secrete să-l arunce pe saltimbancul în robă direct pe scenă, în simulacre judiciare detestabile. Explozia de lumină trebuia să–i orbească pe spectatori, astfel încât aceștia să nu vadă că Justiția și-a dezlegat de la ochi năframa...
De câteva ori, când eram procuror, m-am simțit și eu asemenea măscăriciului, dar sentimentul de rușine a apărut mai târziu, atunci mă derutaseră luminile revărsate asupra mea.
*

Într-o poveste indiană ni se spune că „O lege pe care o urmezi întocmai este o prostie !” Așa este, de aceea suntem învățați de pe băncile facultății de drept că important este spiritul legii, iar nu corpul încremenit al cuvintelor ce alcătuiesc articolele și alineatele. Asta e valabil pentru noi, tălmăcitorii legilor, însă ceilalți au o singură îndeletnicire: să ocolească norma prohibitivă.
Istoria societății este, de fapt, o confruntare între stat, preocupat să legifereze bicisnic fiecare acțiune a individului, și cetățean, interesat să-și păstreze cât mai largă zona de libertate. Când zona aceasta se restrânge, apar răscoalele și revoluțiile, haosul.
*

Ca să fii un bun judecător e nevoie de trei lucruri: concentrare, răbdare și milă. Știința de carte se presupune, altminteri despre ce vorbim ?
*

„Dreptatea care nimicește dreptatea este strâmbă, crudă”, am citit undeva. Câți dintre judecătorii de azi ai României înțeleg grozăvia vorbelor astea? S-ar speria dacă ar pricepe tâlcul lor, însă sunt prea tineri, era să scriu prea cruzi !
*

Cică odată, în Orient, un rege a vizitat un penitenciar și a stat de vorbă cu toți deținuții, voia să știe ce nelegiuiri au comis și de ce sunt întemnițați. Toți au răspuns că n-au făcut nimic și că sunt victimele nedreptății. Unul singur a recunoscut că a săvârșit fărădelegi și că merita să fie închis, că are remușcări și de aceea nu poate să închidă un ochi noaptea.
„Eliberați-l pe acest criminal! Imediat! Nu care cumva să-i corupă pe toți sărmanii nevinovați care se află aici!” a poruncit suveranul.
Un cuvânt nu pot să mai adaug, povestea nu e chiar poveste, mai ales că Orientul începe chiar de aici, din Valahia...
*

Într-o zi mi-a călcat pragul un avocat de la o multinațională. Era român, dar vorbea o păsărească caraghioasă, ca orice corporatist. Graiul neaoș, rostit cu emfaza omului trăitor în mai multe lumi, se amesteca barbar cu expresii împrumutate de aiurea. La început, m-a iritat individul, dar apoi m-a amuzat. Îmi trecea prin minte ceea ce aflasem din cartea Cercul mincinoșilor: „zilnic dispăreau cuvinte, probabil pentru totdeauna, sorbite în hăul negru al uitării, care este infernul limbajului și căruia lenea noastră îi deschide larg porțile”. Tipul cu care discutam părea să nu priceapă ridicolul situației, dimpotrivă. M-a cuprins mila, îl compătimeam. Jorge Luis Borges, uriașul romancier argentinian, avea dreptate când mărturisea că „pentru generația lui, un ins care nu vorbea franceza era aproape un analfabet, și că lumea trecuse de la franceză la engleză, iar de la engleză, la ingoranță”.
Suntem înconjurați azi de ignoranți cu sclipici, abia le mai ajungi la nas, limba română le pute, e o limbă subordonată, subaltern, chipurile. Dacă citești, de pildă, tratatele de Drept al afacerilor ai senzația că te-ai născut greșit în graiul de la gurile Dunării. Clovneriile de limbaj sunt arma hidoasă a comunicării transnaționale.
*

Principiul aflării adevărului, rămășiță a sistemului de drept sovietic, bântuie încă procedura noastră penală. M-a speriat întotdeauna ideea cu pricina, cum să-i ceri unui magistrat să descopere adevărul? Nici măcar ăla judiciar ! Imediat după 1990 propuneam, într-o revistă de specialitate, introducerea unui caz suplimentar de netrimitere în judecată: insuficiența probelor. Abia în 2014 legiuitorul l-a consfințit în Codul de procedură penală, recunoscând, în sfârșit, limitele cognoscibilității umane și în plan judiciar.
Indienilor, adevărul le-a apărut ca o „femeie bătrână și slută, plină de bube și de răni, zbârcită, păroasă, murdară”, cu „ochi sticloși”. Tânărul care o întâlnise înaintea oricui o întreabă ce să le zică oamenilor, căci toți doreau să o cunoască ? Nimic, l-a povățuit pocitania. Și totuși ? a insistat bărbatul ce se aventurase s-o găsească. „Spune-le că sunt tânără și frumoasă”, s-a lăsat îmbiată zăluda, ascunsă în fundul peșterii din vârf de munte. Așadar, până și adevărul vrea să fie altfel decât este în realitate...
Cam așa arată și adevărul judiciar și habar n-am de ce alergăm înnebuniți să-l pipăim!


Marian Nazat

 

www.mariannazat.ro


1Jean-Claude Carrière
2idem
3Ibidem

Alte stiri din Editorial

Ultima oră