Discursul politic începe şi se termină cu gura. Omul politic se naşte şi moare ca om politic, o dată cu gura. Se poartă şi face furori pe la noi gura electorală, fie cea cu buze subiri, fie cea cu buze groase. Şi nici măcar – zic aceia care o folosesc – nu trebuie să ai vreun suport atunci când dai cu ea, când dai cu gura. Adică să dai cu hanţa, să iei de la ţaţele care ţin toată ziulica dicursuri pe marginea şanţului, tocmai gura. Eşti telegenic, eşti bine intenţionat, eşti pus în slujba adevăruluiĂ Degeaba, n-ai nicio şansă să răzbaţi în viaţă dacă nu ştii să dai cu gura. Ţara n-are nevoie de muţi ca tine, de bun simţ, are nevoie de guri mari, cât mai mari, ca să poată înghiţi tot electoratul. În ochii ei, ai gurii, electoratul nu este decât o râmă, nebăgată în cârlig, gata să fie înghiţită o dată cu adeversarii politici. Gura, în România, este cu atât mai puternică cu cât are lângă ea în momentele grele un microfon, un megafon, o portavoce, depinde de împrejurări. Gura politică, în ţara noastră, este de trei feluri: gura preelectorală, guara electorală, gura postelectorală. Gura preelectorală e plină de vorbe dulci gata să pupe orice votant întâlnit în cale, mieroasă, cu voce blândă de parcă ar spune poveşti ca să adoarmă copiii. Gura electorală plină de spume, deseori crispată, aduce a lătrătură, tocmai de-aia e posibil ca între două vorbe să muşte. Gura postelectorală, bună să înghită cât mai multe avantaje, hămăie doar atunci când e pusă în situaţia de a fi închisă, gata oricând să primească zăbala. Gura postelectorală, o gură pentru liniştea dvs., o gura pentru închis alte guri, o gură pentru sărăcia dvs., o gură pentru înghiţit averi, o gură pentru surdo-mulţi, o gură pentru bieronul ţării, o gură pentru botniţa minciunii, o gură ca semn electoral. Votaţi GURA! O gură pentru toţi, o gură pentru fiecare: pentru tine, pentru el, pentru ea, pentru mine, o gură ştirbă. Votaţi GURA! O gură gata să înghită şi istoria, înecată cu oameni. Votaţi gura! Bună dimineaţa!
MARIUS TUCA
