La „poarta înțelepciunii”

16 Aug 2016 | scris de Marian Nazat
La  „poarta înțelepciunii”

- Nu vrei să publici gânduri  și stări pe site ? îl întreb pe un prieten, scriitor de mare forță  și profunzime.

- Am să mă gândesc, îmi răspunde. Evit să am poziții publice în România de azi. Mi-e teamă  și de mine, că pot scrie  sub un   impuls de  moment  și să regret ulterior. Și oricum, noi, cei împotriva curentului,  suntem  marginalizați, în jurul scrierilor noastre se tace premeditat. Nu prea mai  văd sens,  sunt foarte aproape de autentica și deplina resemnare.

- Dar cineva trebuie să spargă sincronul acesta pustiitor, ipocrizia și demagogia noii ordini politice ! continui eu.

- Mi se pare, repet, imprudent să mai public ceva și pentru că nu mai înțeleg  mare lucru din ce se întâmplă cu lumea. Nu știu dacă lumea  e  razna sau modul meu de gândire. Parcă rațiunea nu mai e nici clară și nici vitală. Parcă luptăm cu noi înșine să ne întoarcem la starea de animalitate originară...

Aici se încheie conversația mea cu mai tânărul confrate în frământări și disperări. A doua  zi îmi trimite pe e-mail un fragment din  eseul Cultul omului liber al unui logician celebru1, distins cu premiul Nobel pentru... literatură. Îl reproduc, spre aducere aminte tuturor iscălitorilor de îngândurări  și tulburări. Așadar, „Când opoziţia dintre fapt şi ideal devine deplin vizibilă pentru prima dată, un spirit de revoltă pătimaşă, de ură înfocată faţă de zei pare necesar pentru afirmarea libertăţii. A sfida cu constanţă prometeană un univers ostil, a avea întotdeauna răul în vedere, a-l urî întotdeauna în mod activ, a nu refuza nicio durere pe care o poate inventa răutatea Puterii, par să constituie datoria tuturor celor care nu se vor pleca în faţa inevitabilului.

Dar indignarea este tot o servitute, căci ne forţează gândurile să se ocupe cu o lume rea, iar în violenţa dorinţei din care apare rebeliunea există un fel de afirmare de sine, pe care cel înţelept trebuie să o depăşească. Indignarea este o supunere a gândurilor noastre, dar nu a dorinţelor noastre. Libertatea stoică în car constă înţelepciunea stă în supunerea dorinţelor noastre, dar nu a gândurilor.

 Din supunerea dorinţelor apare virtutea resemnării, din libertatea gândurilor noastre apare întreaga lume a artei şi a filosofiei şi viziunea frumosului prin care, în cele din urmă, recucerim pe jumătate lumea potrivnică. Dar viziunea frumosului este posibilă numai pentru contemplarea neînlănţuită, pentru gânduri neîmpovărate cu încărcătura dorinţelor înflăcărate şi, astfel, Libertatea vine numai pentru cei care nu mai cer de la viaţă niciunul dintre acele bunuri personale, care sunt supuse mutaţiilor Timpului.(…)

1Bertrand Russell

Există însă în resemnare un alt element bun: chiar şi bunurile, când sunt inaccesibile, nu trebuie dorite cu frenezie. Pentru fiecare om vine, mai devreme sau mai târziu, marea renunţare. (…) Prin moarte, prin boală, prin sărăcie sau prin glasul datoriei trebuie să învăţăm, fiecare dintre noi, că lumea nu a fost făcută pentru noi şi că, oricât de frumoase ar fi lucrurile după care tânjim, Destinul le poate interzice. Este parte a curajului ca, atunci când vine nenorocirea, să
purtăm fără murmur ruina speranţelor noastre, să ne întoarcem gândurile de la regrete deşarte. Acest grad de supunere în faţa Puterii nu este numai drept şi corect este însăşi poarta înţelepciunii”.

Să  fie chiar o imprudență scrisul, în oricare dintre formele sale, tocmai în epoca democrației și libertății capitaliste ? Dacă e așa, atunci să ne încolonăm  cu toții în fața Porții înțelepciunii de care pomenea gânditorul  englez și să ne recunoaștem resemnați definitiv.

Marian Nazat

www.mariannazat.ro

Alte stiri din Editorial

Ultima oră