O zăresc traversând strada. Calcă grațios și, minune !, asfaltul surâde. Trecătorii întorc hipnotizați capul după ea. Mă opresc în loc și o privesc cu poftele ațâțate de parfumul lăsat în urmă, o dâră ca un fir al Ariadnei. Aș alerga s-o ating pe inefabila Afrodită ivită de nicăieri, să-i simt fierbințeala cărnii și să-i șoptesc că este orbitoare precum primul răsărit al soarelui la începutul lumii. Are văpăi în ochii de peruzea, rotunzi și mistuitori. Nemărginiți. Parcă o aud amuzându-se pe seama celorlalte aspirante la titlul de Miss Univers:
„Femeile frumoase se întreabă de unde secretul meu,
Pentru că nu sunt nici frumoasă și nici nu am alură de manechin,
Dar când încerc să le răspund
Ele cred că le spun minciuni.
Le spun:
Este cuprinderea brațelor mele,
Rotunjimea șoldurilor,
Felul în care merg,
Arcuirea buzelor.
Sunt o femeie.
Fenomenală.
Femeia fenomenală,
Asta sunt eu." (1)
Ajunsă pe trotuarul de vis-à-vis, o urmăresc, cu suflarea înmugurită în oftaturi lungi, cum taie aerul fără să-i pese de insistența curioșilor nimeriți să-i admire neasemuirea. Își leagănă șoldurile languros și de departe seamănă cu o iolă lunecând pe lacul azuriu al necuprinsului. Dispare îndărătul unei uși și iarăși îmi închipui scena:
„Când intru într-o încăpere,
atât de încrezătoare
pe cât își poate imagina cineva,
Bărbații se ridică în picioare
Sau cad în genunchi;
Roiesc în jurul meu
Ca un roi de albine.
Le spun:
Este focul din privirea mea,
Sclipirea dinților mei
Unduirea taliei,
Și bucuria din mersul meu.
Sunt o femeie,
Fenomenală.
Femeia fenomenală,
Asta sunt eu.”
Am timp berechet, o aștept să iasă, spectacolul urbei la ceasul de forfoteală al amiezii este captivant. Un furnicar necontenit, nervos, pestriț și zumzăitor. Culori și sunete, ca-n orice târg orientalo-balcanic. În sfârșit, reapare - solară, semeață, electrică, irezistibilă, cu o eșarfă corai fluturând în adierea discretă a vântului. Care-i taina acestei făpturi aproape neverosimilă ?
„Chiar și bărbații se întreabă
Ce văd la mine.
Și încearcă din greu,
Dar nu-mi pot atinge
Misterul interior.
Când încerc să le arăt
Ei spun că tot nu înțeleg.
Le spun:
E arcuirea spatelui meu,
Soarele din zâmbetul meu
Freamătul sânilor
Grația stilului meu.
Sunt o femeie.
Fenomenală.
Femeia fenomenală,
Asta sunt.”
Își continuă drumul, indiferentă la furtuna stârnită în jur. Pășește provocator printre muritorii de rând, aidoma unei zeițe a atracției universale și habar n-am de unde vine și unde se duce. Nici măcar nu știu cine este... Și nici n-o să aflu vreodată, paradisul nu-i la îndemâna oricui. De aceea, scrutează depărtarea, peste umerii noștri încovoiați ca o cobiliță. Îi șade minunat zveltă și princiară, ca o stalagmită răsărită spre cer, însă nu mă dumiresc din ce galaxie a sosit. E conștientă de superbia ei, altfel nu s-ar mișca asemenea țarinelor de demult...
„Acum înțelegi
De ce nu țin capul plecat.
De ce nu țip și nu mă agit
Și nici nu ridic tonul.
Când mă vezi trecând
Ar trebui să te mândrești.
Îți spun:
Stă în sunetul pașilor mei,
În unduirea părului,
În palma mâinii,
În dorul tău de a te alina.
Pentru că sunt o femeie.
Fenomenală.
Femeia fenomenală,
Asta sunt eu.”
Chiar că, vorba regretatului Emil Brumaru, stins recent, „e un noroc ăsta, să dai peste o femeie adevărată, care să fie şi tandră, şi foarte deşteaptă, neapărat deşteaptă, dar şi un pic golănoasă, să aibă şi puţin sictir.” Câți dintre noi au primit dezlegarea cerească de a o cunoaște pe femeia fenomenală și de a-i sta alături, întru îndulcirea efemerității amare ? Mă tem că prea puțini, fiindcă, cel mai adesea, ea este doar o plăsmuire... Altminteri, nu s-ar scrie versuri atât de... fenomenale !
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
[1] Maya Angelou, Femeia fenomenală
