Femeia fenomenală

11 Mar 2019 | scris de Marian Nazat
 Femeia fenomenală

  O zăresc traversând strada. Calcă grațios și, minune !, asfaltul surâde. Trecătorii întorc hipnotizați  capul după ea. Mă opresc în loc și o  privesc cu poftele  ațâțate de parfumul lăsat în urmă, o dâră ca un fir al Ariadnei.  Aș alerga s-o ating pe inefabila Afrodită ivită de nicăieri, să-i simt fierbințeala cărnii și să-i  șoptesc că este orbitoare precum primul răsărit al soarelui la începutul lumii. Are văpăi în ochii de peruzea, rotunzi și mistuitori. Nemărginiți. Parcă o aud amuzându-se  pe seama celorlalte aspirante la titlul de Miss Univers:

 

          „Femeile frumoase se întreabă de unde secretul meu,
            Pentru că nu sunt nici frumoasă și nici nu am alură de manechin,
            Dar când încerc să le răspund
            Ele cred că le spun minciuni.
            Le spun:
            Este cuprinderea brațelor mele,
            Rotunjimea șoldurilor,
            Felul în care merg,
            Arcuirea buzelor.
            Sunt o femeie.
            Fenomenală.
            Femeia fenomenală,
            Asta sunt eu." (1)

 

Ajunsă pe trotuarul  de vis-à-vis, o urmăresc,  cu suflarea înmugurită în oftaturi lungi, cum taie aerul fără să-i  pese de insistența curioșilor nimeriți să-i admire neasemuirea.  Își leagănă șoldurile languros și de departe seamănă cu o iolă lunecând pe lacul azuriu al necuprinsului. Dispare îndărătul  unei uși și iarăși îmi  închipui scena:

 

          „Când intru într-o încăpere,
            atât de încrezătoare
            pe cât își poate imagina cineva,
            Bărbații se ridică în picioare
            Sau cad în genunchi;
            Roiesc în jurul meu
            Ca un roi de albine.
            Le spun:
            Este focul din privirea mea,
            Sclipirea dinților mei
            Unduirea taliei,
            Și bucuria din mersul meu.
            Sunt o femeie,
            Fenomenală.
            Femeia fenomenală,
            Asta sunt eu.”

 

Am timp berechet, o aștept să iasă, spectacolul urbei la ceasul de forfoteală al amiezii  este captivant. Un furnicar necontenit, nervos, pestriț și zumzăitor. Culori și sunete, ca-n orice târg orientalo-balcanic. În sfârșit, reapare - solară, semeață, electrică, irezistibilă, cu o eșarfă  corai  fluturând în adierea discretă a vântului. Care-i taina acestei făpturi  aproape neverosimilă ?

 

          „Chiar și bărbații se întreabă
            Ce văd la mine.
            Și încearcă din greu,
            Dar nu-mi pot atinge
            Misterul interior.
            Când încerc să le arăt
            Ei spun că tot nu înțeleg.
            Le spun:
            E arcuirea spatelui meu,
            Soarele din zâmbetul meu
            Freamătul sânilor
            Grația stilului meu.
            Sunt o femeie.
            Fenomenală.
            Femeia fenomenală,
            Asta sunt.”

 

Își continuă drumul, indiferentă  la furtuna stârnită în jur. Pășește provocator printre muritorii de rând, aidoma unei zeițe a atracției universale și  habar n-am de unde vine și unde se duce. Nici  măcar nu știu cine este... Și nici n-o să aflu vreodată, paradisul nu-i la îndemâna oricui. De aceea, scrutează depărtarea, peste umerii noștri încovoiați ca o cobiliță. Îi șade minunat zveltă și princiară, ca o stalagmită răsărită spre cer, însă nu mă dumiresc din ce galaxie a sosit. E conștientă  de superbia ei, altfel nu s-ar mișca asemenea țarinelor de demult...

 

          „Acum înțelegi
            De ce nu țin capul plecat.
            De ce nu țip și nu mă agit
            Și nici nu ridic tonul.
            Când mă vezi trecând
            Ar trebui să te mândrești.
            Îți spun:
            Stă în sunetul pașilor mei,
            În unduirea părului,
            În palma mâinii,
            În dorul tău de a te alina.
            Pentru că sunt o femeie.
            Fenomenală.
            Femeia fenomenală,
            Asta sunt eu.”

 

Chiar că, vorba regretatului Emil Brumaru, stins recent, „e un noroc ăsta, să dai peste o femeie adevărată, care să fie şi tandră, şi foarte deşteaptă, nea­părat deşteaptă, dar şi un pic golănoasă, să aibă şi puţin sictir.” Câți dintre noi au primit dezlegarea cerească de a o  cunoaște pe femeia fenomenală și de a-i sta alături,  întru îndulcirea  efemerității amare ? Mă tem că  prea puțini, fiindcă, cel mai adesea, ea este doar o plăsmuire... Altminteri, nu s-ar scrie versuri atât de... fenomenale !

Marian Nazat (www.mariannazat.ro)

 

[1] Maya Angelou, Femeia fenomenală

 

         

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră