La spartul cebăluielii, Mutu’ s-a plâns că nu prea îi reuşeşte spectacolul şi, într-o clipă, s-a căţărat pe un stâlp, de care încă mai atârna şi flutura, anemic, propriul său portret, şi s-a oţărât la „boborul” iubitor de tradiţii şi obiceiuri folclorice: „Vreau, îmi doresc un ciomag al meu, şi o ceată, care să fie numai şi numai a mea !” Adică, daţi-mi toată puterea, să am bază şi să zic: „Punct, şi de la capăt, pas cu pas”. Apoi, să vedeţi, fraţilor, ce ditamai căluşul punem noi la cale, să se ducă vestea! De la Iaşi, la Timişoara, de la Sibiu, în Teleorman, peste tot ! Să crape de necaz şi de invidie alde Dragnea, Tăriceanu, Oprea, Băsescu, chiar şi Blaga şi Alina, nepoata vestitei şi clevetitoarei Guica, cum o alintă şi zgândără invidioşii !..
La auzul acestor dorinţe, „boborul” a rămas încremenit: Uite, domne, Mutu vorbeşte! Însă, n-a vorbit mult. Şi-a luat ţoalele de mut în braţe şi s-a retras pe dealul Cotrocenilor, unde e multă linişte şi răcoare, meditând îndelung, cu privirea rezemată de curtea Guvernului. Aici e buba, şi-a zis, trebuie, musai, să-i ating la moacă pe zamparagii, şi să-i alung. Prea fac pe deştepţii şi pe-ai dracului: ţâfnoşi, agresivi, nu te înţelegi cu ei !
Şi-uite-aşa, din gând în gând, din bâjbâitul cu mâna pe sub masă, pas cu pas, a alungat caii de la căruţă şi a pus alţii, adunaţi de pe izlazurile Europei. Nu sunt neapărat pur-sânge, ci aşa, nişte bidivii supuşi, să ţină drumul drept, să n-o ia razna, ca nişte bezmetici, rupând hamurile şi lovind cu oiştea chiar în gardul Cotroceniului...
Între timp, din chiar primele zile de când şi-a scos de pe piept tricolorul de primar, omul lungilor şi profundelor tăceri expresive, metaforice şi...suverane, a cam bântuit bătrânul nostru continent, cu consoarta la braţetă, sfătuindu-se, în taină, cu mai-marii Europei, cam ce-ar trebui să facă, pe mai departe, pentru a nu fi nevoit să mănânce la aceeaşi masă cu nesuferitele de partide. Fă-ţi un partid al tău! i-a sugerat careva. Păi, nu prea am din ce, a răspuns, că alde Blaga, Gorghiu, Predoiu şi care s-ar mai găsi prin preajmă, se tot pupă, însă nu se înţeleg deloc, başca DNA-ul, care îi aşteaptă, ghemuită, sub scară...La noul premier nu te-ai gândit ? a continuat vocea. Hopa, uite că nu m-am gândit. E o ideea minunată! a exclamat fostul primar. Am, totuşi, o strângere de inimă: dacă îl dau ăştia jos, înainte de termen, ce mă fac ?! Dragnea, deja a dat drumul la câini !... Te descurci tu! l-a încurajat vocea.
Din acea clipă, fostul primar tace şi cugetă adânc, preumblându-se prin grădina Cotrocenilor, precum odinioară domnitorii fanarioţi (foştii locatari ai palatului) dedulciţi la lenevie şi visătoare priveală. Şi tot melancolizând, ca un poet-boem sub Podul Calicilor de peste Dâmboviţa-apă-dulce, în gând îi apăru imaginea de demult, terifiantă şi înspăimântătoare, a trupului împuţinat de sabie...Se cutremură, puse mâna pe telefon şi sună la agie, la serviciile secrete, implorându-le să-l aibă în grijă...
Fu trezit din visare de o forfotă imensă: era societatea civilă, în frunte cu tinerii ei frumoşi. Veniseră să se plângă de tehnocraţi. Cică, ziceau, în megafoane, degeaba ţii în braţe un bici de mătase şi cele şapte case, ne-ai pus să sărim din lac în fântână, nu asta ne-ai promis, n-a fost vorba de aşa ceva ! Vezi, ai grijă, uite, mai colea, cineva meştereşte un laţ de argint!...
