Să nu mă condamni la singurătate-n scris pe viaţă, dacă n-am să învăţ să sufăr ca tine cu zâmbetul pe buze. Dovezile tale de iubire sunt nimic pe lângă chinul meu de a te respira în fiecare zi, dragul meu cititor. Tu, povara mea supremă, drgul meu cititor, mă arzi pe rugul cuvintelor doar pentru că eşti. Şi vei fi până la ultimul cuvânt pe care eu, vândut de mult ţie cu tot cu condei, n-am să-l mai pot scrie. Nu râde în pumni că tu o să ai dragul meu cititor, ultimul cuvânt. Că aşa cum vei avea ultimul cuvânt, tu vei avea un singur sfârşit. Şi acela sunt eu! Iartă-mă, te rog, că de multe ori sunt nevoit să îmbrac adevărul în frac şi să-l dau cu multă briantină, dar n-ai mai suferi aşa de frumos, cu zâmbetul pe buze. Probabil, dragul meu cititor, într-o zi o să mă părăseşti că nu ţi-am dat ţie totul şi am mai încercat să trăiesc şi eu puţin. Probabil că într-o altă zi, când o să ţi se facă dor de mine până la primul cuvânt – care o fi ăla, că eu l-am uitat – ai să te întorci încărcat de poveri şi ai să mi le pui pe viaţă şi o să-mi spui: „Ia-le tu, trece-le prin scris, uite atâta am fost eu în stare să sufăr cu zâmbetul pe buze”. „Nu-i nimic, am să-ţi spun, dragul meu cititor, vino să-ţi spun dimineaţa şi du-te, întinde-te pe canapea, acolo unde citeai de obicei ziarul, cam aşa, vreme de două anotimpuri”. Poate în timpul ăsta o să înveţi, dragul meu cititor, că: te-aş fi iubit, poate, fie şi doar pentru toamenle care s-ar fi obişnuit să ne vadă trecând împreună către iarnă. Suferind! Cu zămbetul pe buze! Bună dimineaţa!
MARIUS TUCA
Dragul meu cititor
