Pe Dobrin n-am reuşit să-l văd niciodată altfel decăt cu ochii copilului care am fost. Copilul fermecat de fentele şi driblingurile lui, de talentul lui in stare pură. Nealterat de tactică, de adversari, de faulturi, de verticalizare sau de orice altceva. Bucuria, fantezia şi frumuseţea jocului s-au adunat in el pentru că trebuia să le poarte cineva. Şi el, in egală măsură ingerul şi prinţul fotbalului romănesc, a dus pe umeri toate tribunele ca şi cănd şi-ar fi dus crucea. Orizonturile fotbalului au inceput să se vadă o dată cu el şi au continuat cu Balaci şi mai apoi cu Hagi. Prin acesta din urmă norodul i-a sărutat măna ca şi cănd ar fi sărutat măna unui domnitor de ţară.
