E de la sine înţeles că romȃncele noastre au primit cu mult entuziasm ştirea potrivit căreia MAI pregăteşte un proiect care să le cheme sub arme pînă la vîrsta maximă de 63 de ani. “Am primit cu mult entuziasm această veste”, spune doamna Veta, acum în vîrstă de 58 de ani, dintr-o comună limitrofă Bucureştiului, “sînt tînără şi în putere, am muncit toată viaţa mea la ceapeu, acum am solar, muncesc ca bou’ de dimineaţă pînă seara, seara cad lată dar dimineaţa mă trezesc plină de forţe proaspete şi o iau de la capăt. Deci eu vreau să lupt, dar numai ziua, că noaptea dorm. Abia aştept să mă duc în armată să lupt pentru patrie. La 63 de ani, abia începe viaţa”, spune ea, dîndu-se cu gel antireumatic pe genunchiul drept.
Şi doamna Vio, acum în vîrstă de 60 de ani, speră să pună şi ea mîna pe o armă în viaţa ei: “sper să apuc să pun şi eu mîna pe o armă în viaţa mea, că niciodată n-am împuşcat pe nimeni. Aş vrea mult ca ultimii mei ani de viaţă să se petreacă ucigînd în stînga şi-n dreapta oameni ca mine şi ca tine, e idealul meu în viaţă”, mărturiseşte ea, avînd într-o mînă o cărticică cu un acatist şi în cealaltă un metanier, semn că se îndeletniceşte cu rugăciunea. Ȋntrebată cum se împacă sistemul ei de credinţe şi valori cu faptul că ea, ca mamă , deci ca una care a dat viaţă, va fi obligată de statul romȃn să ia viaţa altora, doamna Vio a zis că nu se cramponează de sisteme de valori atîta vreme cît poate şi ea să apese pe un trăgaci, aşa cum a văzut în filme. “Bine, dar arma aia e grea, cum credeţi c-o s-o puteţi mînui?”, o întrebăm, “văd io”, face ea, căutîndu-şi o batistă de cîrpă prin sertarele unui şorţ slinos de bucătărie.
O lăsăm pe doamna Vio şi ne îndreptăm atenţia asupra doamnei Nuţi, lucrătoare într-un solar unde se cultivă panseluţe. “Panseluţele a fost viaţa mea, e viaţa mea şi va fi viaţa mea, viaţa fără panseluţe, ca să zic aşa, e pustiu”. Acestea fiind zise, o întrebăm, nu fără candoare, cum se împacă panseluţele cu armele. “Păi se împacă, pentru că iau arma ca să-mi apăr panseluţele. Şi, în plus, la cît îs de şontoroagă, mi-ar prinde o armă să mă sprijin în ea, că de un baston n-am bani, dar înţeleg că armele ţi le dă gratis”. A mai spus ea.
Doamnele din Romȃnia aşteaptă, deci, pregătite, să vină războiul, ca să-şi ia arma în spinarea lor muncită şi să plece pe front. Drept căşti, au pregătite deja nişte crătiţi cu smalţul sărit. Cînd le spunem c-or să aibă uniforme şi or să umble cu crengi pe cap ca să nu fie văzute de forţele inamice, răspund candid că ştiau, dar ne-au pus la încercare să vadă dacă şi noi ştim cu ce se mănîncă războiul ăsta.
