La un curs de sociologie din facultate ne-a pus la un moment dat să dăm, noi înşine, o definiţie a comunicării. Cu argumente de cel puţin o pagină dactilografiată. Aveam la dispoziţie două săptămîni să găsim o definiţie, a noastră, proprie şi personală, a comunicării. Io n-am făcut nimic două săptămîni. Am zis mereu că, la sfîrşit, o să găsesc io ceva.
După o săptămînă, deja, colegii mei discutau în jurul ideilor despre cum văd ei comunicarea. Io îi ascultam fără să am am nici o părere. Pentru că nu aveam nici o părere, să ne-nţelegem. Nu pentru că, genială fiind, aveam o părere şi eram gata să mi-o exprim, fie chiar şi după două săptămîni, la seminarul de sociologie. Habar n-aveam dar nici nu voiam să compilez ceva din deştepţi contemporani. Nu mai eram io, damn it!
Vine şi seminaru. Ne ia pe rînd, da pe rînd, ca la şcoala generală. De la primu din primu rînd, pînă la ultimu din ultimu rînd, începînd cu stînga şi terminînd cu dreapta. Nici măcar la seminar nu aveam nici o părere în privinţa comunicării. “Măi, comunic io cu tine?” “Comunici” “Şi atunci ce pana mea mai vrea şi ăla?”. Totuşi, era banal şi, oricum, evident, nu era totul. Dorinţa mea era să dau o definiţie a comunicării care să nu conţină nici un termen dintre cei vehiculaţi înaintea mea. Atît de cretin eram!
Şi atunci, m-a pocnit IDEEA: “comunicarea este o mişcare browniană”. Abia aşteptam s-o comunic, eram foarte mîndră de ea. Dacă mă-ntreba cineva, spuneam, în timpu seminarului (pentru că eram nesimţiţi şi vorbeam), “comunicarea este o mişcare Browniană”. Eram foarte mîndră de definiţia mea. Era cu totul şi cu totul originală. Am simţit invidia colegei mele, Maria. Nu se aştepta s-o iau la definiţii, pentru că ea era mereu cu un punct înaintea mea la note. Era clar că nu putea să mă copieze la definiţie. Eram, în mod cu totul şi cu totul evident, o-ri-gi-na-lă!
Şi a venit momentul. Momentul ăla cînd profesorul tace, ca să se gîndească la ceva ce nu anticipase. “Mai spune”, mă invită el să dezvolt. Ce pana mea să mai fi zis? Că n-aveam feizbuc! Şi apoi a tăcut dezamăgit. Dar doar pentru mine a fost dezamăgit. Pentru ceilalţi, nu s-a simţit. Fusese un succes.
Acum, dacă mă-ntreabă cineva de ce comunicarea e o mişcare browniană, doar îl invit să-şi facă cont pe feizbuc. Am rezolvat-o.
