Colind pierdut

07 Ian 2016 | scris de Marian Nazat
Colind pierdut

Stau în mijlocul șoselei mari și mă tânguiesc. Parcă sunt o cumpănă de fântână. Din alea care au dispărut în timpul scurs fără noimă. Ehee, și ce de mai erau, la răscrucile importante, în câmp, în curți, puzderie, nu altceva! Trecea călătorul de colo-colo și, doborât de drum, îndeosebi vara, trăgea înspre el ciutura din lemn și o scufunda în apa rece și limpede. O scotea plină și bea cu poftă, aplecat deasupra buduroiului. Plescăia de plăcere și căta întremat la orizontul tremurând. Se ștergea apoi cu o mânecă de la cămașă sau cu dosul palmei și se ducea unde avea treabă. Ori își adăpa, în jgheaburile din ciment, dobitoacele aduse din arie. Soarele pripea și pârjolea totul, se aprinsese pământul. Țărâna frigea de-ți luau foc tălpile.
Acum e frig. Mâine se înnoiește anul. La ce bun? Nici țipenie de om pe șușa. Calc agale și mă opresc dintr-odată. Când a înflorit cerul? Aproape că îl uitasem. Cum de încap atâtea stele în capisterea aia pusă de-a-ndoaselea? Unele clipesc ca niște beculețe, altele se sting și rămân așa. Întind mâna să le prind și să mi le bag în sân. Să-mi încălzească sufletul, să-mi țină de cald o vreme... Nu nimeresc niciuna. Dintr-o curte iese un prichindel cu o sorcovă de hârtie. Ale noastre erau din nuiele de măr, de păr, de prun... „Ca merii, ca perii, în mijlocul verii....” Iar în vârf legam, cu fir roșu de lână, o chită de busuioc, să ne îndumnezeim. Datină străbună, nu ca astăzi, când ne-am dezgropat morții și i-am expatriat de dragul globalizării. Ajung pe linia copilăriei. În depărtare se aude o acioaie. Și voci subțiri răzbat... Se scutură cerul și de sus se cerne pulbere aurie, de stele. Strălucesc tot, ca un licurici, înveștmântat în praful stelar. Sunt din ce în ce mai mic și mai fericit, binefăcătoare descreștere! „Fetița” și Marcel îmi șed alături. Ne-am încotoșmănat bine, să răzbim viscolul de afară. Pășim anevoie prin omătul care scârțâie. Mergem în vale, să o sorcovim pe muma (așa îi ziceam străbunicii dinspre tata-mare), apoi o cotim înspre alde Blejan (alte rude) și tot astfel, din obor în obor. Primim câțiva bănuți, unii ne îndeasă în traistă covrigi sau nuci, mere arar. Pe drum, ne încrucișăm cu alte cete de urători și ne îngăduim laolaltă, nu e vremea gâlcevilor. Odăile miros a gutui și a busuioc, sunt dereticate și văruite, Crăciunul le lăsase în bună rânduială. Când o să cresc mare, mă fac fotbalist, le spuneam însoțitorilor mei de colind. Eu mă fac doctoriță, mă îngâna vară-mea. Eu mă fac învățător, sărea și Marcel. Ne făceam fiecare ceva pe pragul dintre ani, dar niciunul nu și-a împlinit dorința. Satul întreg respira și sporovăia, era ca o vietate cu mii de guri, care nu mai conteneau să depene povestea tinereții veșnice. Împărțeam câștigul și adormeam îmbrăcați. Visam...
Lumina s-a risipit. E iarăși beznă. Cei trei pici au dispărut brusc, cine i-o fi alungat? Și de ce? Aproape mă regăsisem. Doi ochi mici sticlesc în fața mea. Un câine slobod. Ca și mine. Îl zăresc prin întunericul dens. Șovăie. Ca și mine. Ne oprim amândoi și ne adulmecăm reciproc, ne măsurăm din priviri. Două animale la pândă. Se trage înapoi. Eu îmi văd de cărare. Două vietăți rătăcite între ani, între vârste, între lumi...
Gospodăria lui Stelică Gruia e un schelet, cu trei-patru pari rămași din gardul de altădată și cu o casă dărăpănată. Lipsa omului a sălbăticit locul, buruieni înalte și arbuști mustăcioși l-au cotropit. Zăvoiul morții. Frica îmi dă rotocol. Bat în poartă. Drugul e pus, mă latră dulăii vecinilor. O strig pe ma-marea să-mi deschidă. Nu-mi răspunde nimeni. Încerc cu tata-mare, dar aceeași tăcere. Apăsătoare, absolută. Dureroasă. Cui să urez, pe cine să colind? Sorcova vesela... Auzi, vesela!? Satul meu este la reanimare, după o criză de identitate. Numai cerul a întinerit, și stelele pe care, în curând, le voi sorcovi. Doar, doar cineva s-o îndura să tragă drugul trecutului... Poate mama, abia plecată...

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră