Coala albă de hârtie: ce ispită, ce provocare! Uneori e albul avântat, albul acela care începe să-ţi curgă prin vene. E distilarea, e fotosinteza cuvântului. Simţi fiecare literă cum îţi curge prin sânge. Iar cuvintele vin de la sine. E fotosinteză cu lumina din tine care caută o cale de evadare printr-o literă, printr-o respiraţie, printr-un cuvânt, printr-un suspin, printr-un ţipăt. Şi o simţi până la nervură cum te pătrunde, cum te inundă, cum te cotropeşte şi te face să o scrii. Nu-ţi mai trebuie inspiraţie, nu-ţi mai trebuie orgoliu şi nici împotrivire. E de-ajuns să o laşi să te transcrie pe albul imaculat. Ce ispită, ce provocare! Dar atunci când nu poţi să găseşti prin tine nici măcar un punct, albul tace. E mut şi doare. Nici instinctul aproape că nu te mai salvează. Coala albă devine o disperare. Disperarea celor două puncte care nu sunt urmate de nimic.
Şi atunci se frânge în tine albul şi se transformă într-o prăpastie. Pe care ai putea s-o treci cu o virgulă sau să n-o treci niciodată. Ce ispită, ce provocare, dar şi ce hău poate să fie coala albă de hârtie...
