Care „egalitate de arme ”?

20 Ian 2020
Care „egalitate de arme ”?

Când, în 1997, am părăsit intempestiv parchetul, descoperind brusc dezamăgit că nu ne mai potrivim, pur și simplu, întrezăream ce  mă așteaptă. De fapt, bănuiam, fiindcă nimeni nu știe ce va fi în viitor, cu excepția vizionarilor, inșilor înzestrați cu puteri paranormale. Și cum natura nu mă inclusese în categoria privilegiată a ăstora, m-am pornit, entuziast și meticulos,  să învăț noua meserie de avocat. Imediat, mi-am  dat seama că  decizia în dosare nu-mi mai aparține mie (așa cum se întâmplase  până atunci), ci altora. Bunăoară,  apucasem și perioada în care procurorul purta în tolbă mandatul de arestare preventivă, detaliu ce îl făcea stăpânul absolut al urmăririi penale și, vorba aia,  năravul din fire  n-are lecuire ! Ușor- ușor trebuia să mă lepăd de vechile obiceiuri,  de reflexele căpătate în cei zece ani de anchetă. Un deceniu dens și învolburat, cât să umple  șapte vieți profesionale, cu provocări imposibil de imaginat altcândva, așa încât mi-a fost tare greu  să mă uit pe mine însumi, „mantaua de vreme rea a  Ministerului Public”, cum titrase demult un ziar. În vremurile acelea, principiul „egalității de arme între  acuzare și apărare” nu fusese introdus în pravilele interne, iar noțiunea de „stat de drept”  nu trecuse granița pe la Curtici. Abia după aderarea la Uniunea Europeană legislația penală de la noi s-a primenit, măcar formal, cu instituții moderne, menite să fortifice nițel dreptul la apărare, cam anemic și subestimat altminteri. De aceea, noi, avocații,  ne-am și închipuit cu naivitate că suntem aidoma acuzatorilor publici ai statului (derutați întru câtva și de filmele americane), ce dacă purtam o altfel de insignă? Mai târziu aveam să aflăm din gura  unui înalt magistrat că nu se pune problema egalității între procuror și avocat, motiv să  ne trezim la realitate. Și ne-am  trezit ! Buimaci și umiliți, senzație amplificată și de dezvăluirea  protocoalelor rușinii, care ne transformaseră instituțional în cioclii  inculpaților, angajați ca să-i petrecem pe drumurile jilave.

Acum să  nu credeți că nu simțeam că  suntem  anexele de mucava  ale justiției penale, că nu primisem ceva informații și semnale despre inutilitatea noastră ! De pildă, în dimineața unui proces important, mi-am găsit biroul spart și scotocit. Mi se umblase cu osârdie și ostentativ prin hârtii, răufăcătorii sperând, probabil, că vor subtiliza niscaiva însemnări compromițătoare  lăsate de client.  La fața locului, lângă fereastra pe unde se pătrunsese prin efracție,  hoții și-au abandonat o cravată roșie (nici măcar nu-i desfăcuseră  nodul!). Bineînțeles,  cauza a rămas cu  „autor necunoscut” și prescripția a trimis-o de-a pururea în neant. Am priceput iute că  s-a dorit intimidarea  mea, ca  ori de câte ori frânturi din discuțiile-mi private  cu anumiți clienți apăreau insinuant în presă. Sau când un ziarist,  fie-i țărâna ușoară !, scria pe prima pagină a cotidianului pe care-l patrona că am  abuzat de calitatea de avocat studiind actele din dosar, cu avizul  magistratului, desigur! Dar ce mai conta un astfel de amănunt pentru „câinele  de pază” al democrației? Că doar boii cred în egalitatea  de arme între acuzare și apărare, una folosindu-se de arma nucleară, iar alta, de praștie...

Uneori, în pricinile intens mediatizate, încăpute pe listele scurte ale eurocomisarilor tocmiți să ne batjocorească prin Mecanismul de Cooperare și Verificare, magistrații ne dădeau de înțeles că verdictele s-au stabilit deja. Odată,  un judecător a ieșit  în urma mea din sală și, transfigurat  de gestu-i sinucigaș, mi-a șoptit, cu o disperare șocantă, să fug cu dosarul oriunde văd cu ochii, să-l mut la o instanță imparțială. Altădată, mă pregăteam să-mi încep pledoaria, moment în care cineva din pretoriu m-a fixat  sugestiv, mișcându-și repetitiv capul în lateral  și arătându-mi cu privirea tavanul. M-am prins mintenaș că soluția se hotărâse dinainte, undeva sus, restul fiind  prefăcătorie, un simulacru judiciar detestabil. Și câte ar mai fi de povestit, dar cui îi pasă de adevăr într-o țară de ierunci? Filările, interceptările convorbirilor telefonice și nu numai? Ele intră implicit în fișa postului avocatului, riscuri asumate, locuri comune, banalități.

Ce m-a împiedicat să mă resemnez și să renunț? Încăpățânarea mea, una funciară, pasiunea nedomolită și conduita unor judecători care s-au opus să fie „partenerii de nădejde” ai  procurorilor și să fie călcați în picioare  de jivinele năpustite anume din dumbrăvile cu epoleți. Lor le datorez  prelungirea unei agonii profesionale cu final  previzibil și  iminent. Păi, vine o clipă  când constați  că ai devenit un „fiu vitreg al timpului” și că lumea ta s-a scufundat iremediabil. Groparii ei sunt magistrații transformați voluntar în activiști  politici și-n slujitori ai dispozitivelor de securitate, dar lucrul ăsta nu-l intuiam în toată-i grozăvia, în 1997, la schimbarea robei de procuror... 

 P.S. Recent, Consiliul Superior al Magistraturii a publicat niște date care m-au scandalizat, vorba poetului. Din Raportul Inspecției Judiciare referitor  la „respectarea principiilor generale care guvernează activitatea Autorității Judecătorești în cauzele de competența Direcției Naționale Anticorupție vizând magistrații sau în legătură cu acestea”, dar și din materiale de presă  rezultă că în perioada 2014-2018 au fost cercetați circa 3000 de magistrați (vreo 25 de la instanța supremă) în baza Protocolului de cooperare încheiat la 4 februarie 2009 între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații. Să mă mai mir ? Deloc,  taman ce v-am povestit că egalitatea de arme între acuzare și apărare nu-i decât o scorneală propagandistică zgomotoasă a activiștilor „statului de drept”...

Marian Nazat (www.mariannazat.ro)

 

 

 

 

 

Alte stiri din Editorial

Ultima oră