Bocet la căpătâiul copilăriei

02 Sep 2019 | scris de Marian Nazat
Bocet la căpătâiul copilăriei

Intru clătinându-mă pe ulița copilăriei. Este o zi de vară toridă. „Vara zdrobise totul” (1(... Totul zace în încremenire, în cea mai covârșitoare și asurzitoare muțenie. Satul pare prăvălit într-o nouă eră  de glaciațiune, deși aerul frige usturător. Nicio adiere de frunză, niciun schelălăit de  câine,  niciun țipăt  de om, nimic... Liniștea  apăsătoare a pustiului de după viață. Țărâna  de altădată, groasă și fină ca o pulbere, s-a împrăștiat definitiv, luată de vânturile descompunerii. Mă apropii  de casa din  care am pornit în  descreșterea părelnicei creșteri, mai am câțiva pași...

Bulboana emoției  mă înghite lacom. Simt că mă înec. Zvâcnesc dezordonat  și disperat din brațe,  torentul amintirilor mă trage la fund. Nu mai am oxigen, plămânii mi s-au umplut cu cioturi de demult, cu chipuri duse pentru totdeauna. O strig pe mama să mă salveze. Întind  o mână către ea, să mă prindă,  să mă scoată din vâltoarea iscată  dintr-odată cu potrivnică violență. Degeaba, nu-mi răspunde... Poate ma-marea, poate tata-mare, poate... Încerc zadarnic să respir, să supraviețuiesc puhoiului dezlănțuit. Închid ochii, nu am puterea să privesc în oborul cotropit acum  de moarte. Și așa, orb, trec mai departe, cu sufletul zdrelit. În urma mea las sumedenie de picături de sânge, dar nu mă opresc. Îmi este spaimă de golul de dincolo de gard. Îngrozitor! Vine o vreme când întoarcerea în propriul tău trecut înseamnă  numai lacrimi, durere... Sfâșietoare, animalică, nebiruită.

Devale, la capătul uliței, începe  infinitul, nemoartea. Numai că eu o iau înapoi, calea mea nu-i într-acolo. Păi, cine e etern? O cotesc înspre București, deși „marele oraș e o instituție  a trasului pe sfoară. La oraș oamenii se adună doar pentru a se păcăli unii pe alții, în administrații, bănci, comerț,  instituții de învățământ...” (2) Asemenea oricărui condamnat la silnicie, îmi urmez destinul,  încolțit de acele „tulburi presimțiri de restriște.” (3)  Dau un ocol să-mi văd unchiul, îngăduit încă  pe  fâșia dintre cele două lumi. Îi mângâi  obrazul înmărăcinat și-i cercetez cu inima frântă picioarele umflate, nevolnicia trupească.  Ruina lui va fi curând și a mea... Bolborosește ceva de neînțeles  fratele mamei,  comunicăm prin priviri, prin sângele unui neam ce  se tot stinge.

Până acasă nu irosesc o vorbă,  m-am zăvorât pe dinăuntru  și bocesc pe înfundate, cineva  mi-a furat copilăria, tâlharul...

Marian Nazat (www.mariannazat.ro)

 

[1] Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât  veacul

[2] Lev Nikolaevici Tolstoi, Despre Dumnezeu și om. Din jurnalul ultimilor ani (1907-1910)

[3] Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât  veacul

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră