Berlinul e aproape tot blau-grana, cu minuscule insulițe bianco-nerre. Orașul acesta atât de cosmopolit și de primitor fierbe deja. Urc în metrou, abia mă strecor printre tricourile starurilor barceloneze. Lângă mine, în grămada zgomotoasă și transpirată, zăresc o figură cunoscută. Îl cercetez cu atenție pe insul brunet și distins, seamănă teribil cu un celebru fotbalist francez, nu mă pot înșela. „Monseur Lamouchi ?” îl întreb direct, în vacarmul din jur. „Oui”, îmi răspunde mirat fostul interist, acum antrenor prin Africa. Cobor de-a valma, luat de șuvoiul dezlănțuit, care mă duce în fața stadionului inaugurat de Hitler în 1934. Mi-l imaginez apoi pe Führer la ceremonia de deschidere a Olimpiadei din 1936… Mai departe refuz să-l însoțesc cu închipuirea, miroase a demenț.
Ușor-ușor, tribunele se umplu și freamătă a sărbătoare. În stânga sunt tifosii torinezi, gălăgioși și încrezători. Asurzitori și exaltați când Del Piero îi salută și îi îndeamnă răboinic să-și susțină scuadra faimoasă. În peluza opusă cântă și flutură steaguri armada de socios. O cunoștință din România, la numai câteva scaune distanță, îmi cere un pronostic. İ-l dau pe loc, bate Barça cu 3 la 1 și vreau să marcheze în primele minute, ca să-i oblige pe macaronari să renunțe la antijocul lor tradițional. Celălalt strâmbă din nas, prea multe goluri, nu e posibil, vom avea prelungiri, îl aud. Marius Mitran stă jos, cu Marian Olaianos, și se pregătește să intre în direct cu țara, să transmită ceva din fiorul berlinez. Are emoții, îl simt, l-aș fi dorit alături, să tăifăsuim în voie. Italienii ies la încălzire, concentrați și siguri pe ei, se încălzesc intens. După un sfert de ceas apar și adversarii, mult mai relaxați. Messi și Dani Alves sunt nedespărțiți, pasează în dorul lelii, de parcă n-ar fi înaintea finalei. Ter Stegen exersează preluarea și degajarea, dintr-o parte și din alta a careului mic, ca un veritabil libero, e ambidextru neamțul! Dincolo, Gigi Buffon plonjează asiduu, jocul de picior nu-l preocupă defel. Marii favoriți se retrag la vestiar, outsiderii rămân să mai tragă la poartă. Începe meciul, gazonul cedează, organizatorii tocmai ce l-au udat, dar, pentru spectacolul de deschidere, l-au acoperit cu o prelată și iarba nu s-a zvântat. Barcelonezii pasează mărunt în dreapta, tiki-taka, mereu acolo, însă Messi survolează dreptunghiul verde cu o diagonală, Alba preia, combină amețitor cu Neymar, Iniesta se ivește surprinzător, deviază scurt la Rakitić și 1-0. Italienii sunt dominați copios, arbitrul turc inchide ochii la un henț de penalty, dar își revin și contraatacă sporadic prin Morata, agil și puternic. Pogba și Marchisio recuperează și împing jocul în jumătatea ailaltă, Vidal aleargă bezmetic și faultează frenetic, Pirlo își adună coechipierii și le dictează ritmul, Carlitos se zbate în van, nu e ziua lui azi. Partida are nerv și cursivitate, nu se compară cu cea de anul trecut, una cenușie și plictisitoare. Nici nu știu când s-a sfârșit repriza. Olympiastadion ia foc, aprins de vocea năbădăioasă a Ritei Pavone. Mă copleșesc nostalgiile, anii 1960-1970, deceniul de miere al omenirii…
La reluare, fostul madrilist Morata înscrie din apropiere și încleștarea capătă și mai multă spectaculozitate. Suarez se demarcă întruna, fără astâmpăr, deși nu primește nicio minge în adâncime. Se ciocnește de Bonucci și de Barzagli, se tăvălește la orice contact cu aprigii fundași italieni, gesticulează la deciziile otomanului Çakîr. În cele din urmă, vampirul uruguayan marchează, după o altă zvâcnire a decarului argentinian. Busquets și Rakitić sunt infailibili la mijlocul terenului, nu cred să fi greșit o pasă măcar. Iar cel dintâi, cu toate că joacă la închidere, n-a deposedat o dată prin alunecare și n-a făcut trei faulturi. Piqué și Mascherano interceptează și resping tot, țâșnesc în atac ca niște adolescenți în căutarea gloriei. Iniesta aduce liniște și noblețe, cu el alături nu e chip să pierzi. Superbă împreunare de talente și de torente! Més que un club1, într-adevăr, catalanii sunt o poveste și ce fericire să-i fii contemporan! În tabăra adversă, doar Pogba se agită, însă este inestetic tehnic și dezordonat tactic, e nevoie de un antrenor care să-l fixeze definitiv în teren. Poate optarul clasic, asta i s-ar potrivi, nicidecum izolarea în bandă, oricum, potențialul său e uriaș. Antipaticul Neymar o zbughește iarăși spre careul lui Buffon și îmi împlinește pronosticul. Fluier final, amicul din București îmi strânge mâna și mă felicită. Artiștii din iarbă redevin copii și se țin de pozne, dansează, se stropesc cu bere, țopăie, se închină zeilor generoși, iar Piqué taie cu o foarfecă plasa victoriei. Aș da și eu buzna acolo, între ei, să văd cum e să te aplaude 80.000 de spectatori și cum e să ridici cupa aia fermecată. Visez că sunt campion și că Platini îmi pune la gât medalia de aur...
Plec trist spre hotel, metroul geme, fanii barcelonezi lovesc plafonul vagonului și cântă dumnezeiește, ce finală de basm !
Am fost și eu la Berlin !
