Bancuri și pilde

 Ion și Maria au dat fuguța la Târgu Secuiesc. Cu niscaiva treabă, nu de moft. Când au terminat, s-au interesat de unde pleacă trenurile. Și tocmai s-a întâmplat să le iasă în cale un bărbat și o femeie. Localnici, îi trăda graiul. „Unde e gara?” au întrebat ei politicos. „Nem tudom!” le-a răspuns scurt și țâfnos Istvan, că așa se numea băștinașul. După ce-au trecut de turiști, Ilona și-a măsurat soțul cu sfiiciune: „Bine, mă, ce-ți veni, puteai să le spui, că doar știai?!” „Dă-i, mă, dracu´ de români, se laudă oriunde că sunt aici de 2000 de ani și n-au aflat încă unde e gara!” a izbucnit maghiarul din bancul auzit deunăzi. Pe care, culmea, l-am și ținut minte, semn că are miez. Măcar miez...
*
Un primar de dinainte de 1989, din Bogdan Vodă, comuna de obârșie a viteazului domnitor, s-a zbătut să-i ridice o statuie voievodului tutelar. Cu o condiție însă, neînfricatul erou trebuia să stea cu fața la Moldova și cu fundu´ la Ungaria. S-a dus peste tot cu jalba sa, și ăi mai mari s-au arătat curioși - de ce musai de bronz, că noi am aprobat-o de ciment? De bronz, că altfel o răstoarnă vreun bou cu copita sau cu coada și se fărâmă. „Da´ cum vrei să fie statuia, ecvestră sau neecvestră?” l-a mai iscodit un tovarăș important de la Cultură. „Nu știu, ecvestră, neecvestră, obligatoriu să fie pe cal!” a răspuns edilul și și-a șters cu dosul palmei broboanele de sudoare prelinse pe frunte. Și dorința i-a fost împlinită. După asta s-a căznit să strângă bani, iar când i-a adunat, s-a nimerit ca sculptor să fie desemnat... Vida Geza, artistul maghiar din Baia Mare. (L-am cunoscut și eu, prin clasa a șaptea, în expediția din Maramu´. Un aparat de fotografiat m-a surprins alături de amfitrion, care avea o colecție impresionantă de cactuși...) Primarul, căruia i se zicea „Moșu´”, a turbat. A făcut ce-a făcut și a ajuns la Suzana Gâdea, să reclame că sculptorul nu știe să toarne... cai. Ministrul comunist i-a încuviințat petiția, iar statuia lui Bogdan Vodă n-a mai fost concepută de Vida Geza. Poate fi admirată acolo, în Țara de Sus a românității.

*
Aflu abia acum că Alba ca Zăpada a avut un noroc teribil. Cei șapte pitici n-au fost... vasluieni, altminteri ar fi pățit-o rău de tot. Asemenea adolescentei violate de șapte brute pubere, undeva, aproape de Podul Înalt. În România se săvârșesc cam șapte violuri pe zi, dar multe nu mai sunt date în vileag. În lumea rurală, care și-a pierdut reperele de altădată, ele au devenit ceva firesc. Rămășițele țăranilor de odinioară trăiesc, destui, animalic, deși dobitoacele patrupede nu-și toarnă pe gât găleți cu trăscău. Nici în orașe lucrurile nu se schimbă radical, semn că Sodoma a învins... Revoluția Capitalistă. În definitiv, capitalismul e chiar chipul sodomizat al omenirii.

 

*
Într-un compartiment de tren, un ardelean și-a scos tacticos merindele din traistă și a început să mănânce. Înainte de a tăia slana și pita cu cartofi, din aia mare și rotundă, a tras o înghițitură zdravănă de palincă. Mirosea îmbietor, mai ales că spărsese și-o ceapă, țuguiată și mustoasă. Lângă el, un oltean, care s-a tot foit, dar în cele din urmă n-a mai răbdat și s-a băgat în vorbă cu vecinu´. Îl răzbise pofta, i se rupseseră baierile răbdării. „Pe mine mă cheamă Gheorghe”, a îndrăznit să bâiguie cu vocea aproape stinsă. „Apăi dacă te cheamă Gheorghe, du-te mintenaș!” i-a răspuns ardeleanul, mestecând molcom bunătățile aduse de acasă.
Mă tem că, în curând, globalizarea și standardele inflexibile transmise de la Bruxelles vor șterge din memoria colectivă a românilor tradițiile astea, din care s-au născut astfel de snoave. Păi cine va mai ține minte să prepare porcul asemenea transilvănenilor și să burdușească șpaițul1 cu jamboane, clise și cârnați? Deja îmi plouă în gură... Știți, pe mine mă cheamă Marian...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1Cămară, în Banat, cuvânt provenit din speise, care, în limba germană, înseamnă alimente, mâncare