Augustin Buzura, unicul

17 Iul 2017 | scris de Marian Nazat
Augustin Buzura, unicul

Plănuisem cu Augustin Buzura  să facem un interviu pe  care să-l așez în volumul Lumea de azi, proiectat să apară la toamnă. Cum starea sa de sănătate s-a tot înrăutățit, a trebuit să aștept până ce iscodirile mele aveau să primească un răspuns. „Veniți la mine, stăm de vorbă și scrieți dumneavoastră, altă soluție nu există, eu nu mai pot să scriu”, mi-a zis într-o seară la telefon. Și m-am dus, să fie vreo patru săptămâni de atunci. Era început de vară, soarele își domolise  dogoarea și cobora  molcom în amurg, asfințitul mi se părea departe hăt....        

L-am găsit pe prozator în apartamentul de lângă Biserica Armenească și l-am simțit foarte slăbit. Ne văzuseserăm și la târgul de carte, în mai, când Angela Martin i-a pregătit  o antologie pe  măsură – Între două lumi. Augustin Buzura, romancier și gazetar. Nici acolo nu se arătase mai bine, știu că s-a așezat pe un scaun și a ascultat laudele ce i se aduceau de parcă s-ar fi vorbit despre altcineva. 

Acasă s-a scuzat că o să șadă  întins pe pat, îl slăbise rău intervenția în urma căreia rămăsese fără bilă. În jurul nostru, cărți. Pe masă, pe rafturi, pe scaun,  oriîncotro îmi aruncam privirea, dădeam cu ochii de ele. Și așa am intrat în lumea lui Augustin Buzura,  una fascinantă, curată, tensionată...  L-am regăsit copil, nevoit să ia pieptiș un deal ca să ajungă la școală, aflată la aproape  6 kilometri distanță de satul natal. „Mă trezeam cu noaptea  în cap și plecam cu mama peste  deal. În vârf, ea rămânea și eu continuam singur drumul. Parcă o văd și acum pe mama stând neclintită pe coama dealului veghindu-mi mersul cu  o lampă mare, pe care o mișca într-o parte și-n alta până ajungeam în vale. Era și asta o  formă de tandrețe, de iubire părintească.” Mi-l închipuiam singur prin codrii maramureșeni, o mogâldeață luminată de lampa ocrotitoare a mamei... La ce se gândea copilul acela în  singurătatea înfricoșătoare a naturii?, l-am încercat. „La nimic, o să vă mirați. Mă rugam să nu-mi iasă în cale lupii și mistreții, jivinele sălbatice ale pădurii. Odată m-am trezit înconjurat de o turmă de mistreți, cu  pui. Am rămas nemișcat, cum mă învățaseră acasă, și animalele nu m-au atacat. Altădată, un lup a venit lângă mine, am crezut că e un câine, dar și atunci am avut noroc,  după cum vedeți...”

 Mai târziu, în vremea liceului,  a trebuit să  meargă pe jos  cam 25 de kilometri. Atâția erau între Berința și Baia Mare. De data aceasta îl însoțea  tatăl său,  fost  muncitor în mină, iar mai apoi la  topitoria Phoenix. Oho, ce cale lungă ! Ce vorbeau un tată și-un fiu în timpul acesta ?, am insistat curios. „Nimic. Fiecare se gândea la ale lui. Iarna era un ger năprasnic, mormanele de zăpadă atingeau cerul, așa mi se părea. Era atât de obositor drumul încât  nu ne ardea de vorbit. Uneori,  tata scotea sticla de țuică și îmi dădea să beau, să prind curaj. Arar, mă pomeneam  cu el la liceu, în pauză, aducându-mi un corn. Așa înțelegea el să-mi arate că mă iubește. Țăranul român a avut întotdeauna rețineri în a-și arăta iubirea, o considera  o slăbiciune.”

 Orele au trecut pe nesimțite și nu ajunseserăm la jumătatea vieții marelui romancier... M-am ridicat, voiam să-l menajez, însă l-am auzit insistând să mai rămân, îl întremase  parcă întoarcerea în propria-i poveste. L-am îmbrățișat și am stabilit să ne revedem, „dar nu săptămâna viitoare, fiindcă sunt ocupat, încerc să găsesc fonduri pentru a ține în  viață revista Cultura”, m-a atenționat. Când l-am căutat, mi-a mărturisit cu o tristețe infinită că eforturile sale au  fost zadarnice, așa încât revista nu va mai apărea. Niciodată nu l-am întâlnit atât de mâhnit, de descumpănit... suferise un șoc cumplit. Îl dezamăgiseră niște inși în care își pusese oareșce speranțe, însă recunoștința e scrisă  dintotdeauna  pe efemeride de nisip...

Și dintr-o dată s-a lăsat o tăcere  grea, rău  prevestitoare, telefonul amuțise. În  cele din urmă am aflat motivul și m-am retras în  ruga îndreptată  spre Cel de Sus, Făcătorul de minuni. Dar Dumnezeu nu-i ajută pe păcătoși, cum să mă ia în seamă ? „S-a stins”, am primit într-o zi de luni, 10 iulie 2017, ora 18:45, vestea de care mă temeam, Drumul cenușii se încheiase...

Augustin Buzura  a trăit din plin criza Orgolii-lor,  a Refugii-lor, cu o tentație  a risipirii caracteristică spiritelor înalte și generoase, a conștiințelor  bolnave de țara lor. „Cu cât scriitorul este  mai curajos, cu atât societatea este mai lașă”, mi s-a destăinuit curând și fraza asta nu mă slăbește deloc. Autorul Absenților a resimțit-o din plin pe pielea sa, în anii cenzurii comuniste, întreaga-i operă fiind un protest  împotriva sistemului concentraționar, în care individul era strivit, anulat. Poate că  de aceea, în Raport asupra singurătății,  prozatorul nota că „Nu adevărul contează, ci doar ce se scrie despre el.” Doamne, și câte se scriu despre  adevăr, ca și despre libertate, noțiunile cele mai siluite din vocabularul nostru !

Am spus-o mereu, întâlnirea cu Augustin Buzura este un dar pe care soarta mi l-a oferit. L-am iubit pe omul acesta, nefiresc de discret, ca pe un părinte, părintele neavut vreodată. Un om căruia i-am încredințat frământările și deziluziile mele, înfrângerile, izbânzile, precaritățile și  vulnerabilitățile,  și am primit la schimb o prietenie unică. Dispariția lui m-a clătinat iremediabil  și nimic din ce-am fost nu voi mai fi, mă înec în cuvinte...

 

                Marian Nazat (www.mariannazat.ro)

Alte stiri din Editorial

Ultima oră