Peste câteva zile, mai precis la 22 septembrie, Augustin Buzura ar fi împlinit 79 de ani... Am atâtea amintiri cu marele prozator, încât adesea mă las pradă lor... Pe unele le-am scris în Jurnalul banalității, pe altele nu... Așa că vă las să le citiți sau recitiți, ca un omagiu pentru un om minunat...
*
Îl sun pe Augustin Buzura, să-i dau bineţe în noul an. „Am avut un început mizerabil, cu febră, am tuşit ca un măgar, mă simt ca un semi-gunoi” îmi mărturiseşte romancierul. Omul acesta este un stabilopod pentru mine, îmi oferă siguranţă ştiindu-l acolo, undeva. Discutăm săptămânal la telefon şi vorba sa domoală mă întremează întotdeauna. „Miercuri plec la Viena, cu blestemaţii ăştia de ochi, s-ar putea să mă opereze, altfel orbesc. Ar fi ca o pedeapsă, cum să trăiesc în beznă ?” se revoltă scriitorul meu drag, mare iubitor de... full-contact !
*
Sun la Augustin Buzura, să aflu dacă s-a întors de la Viena. „Nu mai este nicio şansă, medicii mi-au zis că nu este posibilă o nouă intervenţie chirurgicală la ochi. În curând voi orbi”, îmi mărturiseşte romancierul.
*
„Sunt aproape orb, stăteam cu ochii în tavan”, mi se destăinuie stins Augustin Buzura. Orb în atâta alb, ce dramă !
*
Îl sun pe Augustin Buzura. “Îmi este scârbă să mă uit la gâlceava politică şi-mi este dor de activiştii politici de altădată. Ăia erau oameni cu carte, Ştefan Andrei, Ion Traian Ştefănescu, Paul Niculescu Mizil, pe când ăştia, nişte repetenţi ! Mă dezamăgeşte infantilismul lui Crin, îi atacă pe toţi şi vrea să fie votat de cei pe care îi jigneşte”, se ambalează, pe bună dreptate, romancierul. Vă simt mai tonic, îi zic. “Da' de unde, m-am obişnuit cu întunericul. Şi mai e ceva, am găsit pe cineva care să mă scoată la plimbare, că singur nu mai pot ieşi din casă”, îmi mărturiseşte cu voce scăzută.
*
„S-a lăsat noaptea aia nesfârşită, la mine nu mai există zori”, mi se plânge Augustin Buzura. Plouă mărunt, cu tăciuni stinşi de stele.
*
- Cum a fost la Atena ? îl întreb pe Augustin Buzura.
- Senzaţional ! îmi răspunde. Am găsit un specialist care mi-a zis că în două săptămâni voi putea citi iarăşi, cu nişte ochelari speciali. Aşa că după Paşti mă întorc în Grecia.
Îi povestesc impresiile mele după vizita la clinica Monza.
- Ăştia aşa sunt, în 1992 am suferit intervenţia chirurgicală pe cord, în SUA. Toţi membrii echipei de medici, înainte de operaţie, veneau, pe rând, la mine, se prezentau şi îmi explicau ceea ce urma să se întâmple. Apoi am vizionat un film împreună şi am înţeles cu adevărat ce înseamnă un by-pass. La sfârşit, mi s-a dat o hârtie s-o semnez. Îmi asumam orice consecinţă, dar o făceam în cunoştinţă de cauză. Mai târziu, la Viena, lucrurile stăteau exact invers. Suferisem o altă intervenţie chirurgicală, de data aceasta la rinichi. Trecuseră câteva zile şi refuzam să mă dau jos din pat, să mă spăl şi să mă bărbieresc, mă simţeam îngrozitor. Într-o dimineaţă s-a deschis uşa rezervei în care zăceam şi a apărut profesorul. Eram prieteni, ne cunoşteam de ceva vreme. „Băi, sălbaticule, ce ai de gând ?” m-a luat pe sus şi m-a trezit la realitate.
Scriitorul născut în Maramureş râde cu poftă şi continuă.
- Am avut toate bolile, una nu mi-a scăpat. M-a ferit Dumnezeu de sifilis, SIDA şi blenoragie, deşi, cu prima, era să mă căpătuiesc în tinereţe. Un grăjdar fusese atacat de un taur şi coarnele animalului îi spărseseră rău burta bărbatului. Sângera masiv, fără speranţă. Până la spital erau vreo 20 de km, iar eu trebuia să-i opresc hemoragia. M-am aşezat deasupra lui şi mi-am lipit burta de a rănitului. Când am ajuns la dispensar, am aflat că omul pe care îl ajutasem să trăiască avea... sifilis.
Prietenul meu mai vârstnic râde din nou şi, deodată, devine grav.
- Ce oribilitate, ce spectacol trivial şi degradant ne oferă autorităţile statului. Auzi, cum e posibil să vină zece mascaţi să-l ridice pe un primar, că doar nu era Bin Laden ?! În anii '50, securiştii ăia erau mai blânzi, se plimbau cu maşinile lor decapotate, nişte gazuri britanice, Willis, parcă, dar nu făceau atâta zarvă. Şi nu erau nici televizate în direct descinderile lor. Ce a ajuns ţara noastră, mă sperie prezentul, credeţi-mă !
Îl cred şi cercetez abătut viitorul, nu prevesteşte nimic bun.
*
Augustin Buzura şi-a luat de la Atena nişte ochelari cu lentile speciale, care să-l ajute să citească din nou. Câte 30 de minute pe zi la început, mai mult după aceea. O gimnastică a ochilor, carevasăzică. Vederea trebuie antrenată să-şi recapete acuitatea temporar pierdută. Aşadar, în viaţă totul este antrenament, nimic altceva. Altfel, orice deprindere se pierde. Din păcate, la un moment dat ţi se termină energia, tonusul, şi renunţi. În definitiv, starea firească a omului este lenea. Iar în moarte are parte de leneveala absolută şi veşnică.
*
Îl sun pe Augustin Buzura.
- Ce faceţi ? îl întreb.
- Stau aşa, ca de vânzare, îmi răspunde. Situaţia este cum se prezintă, ca să folosesc o expresie idioată din armată. Va veni o zi când voi face mai puţine lucruri ca acum, de aceea mă prefac că îmi înţeleg situaţia precară. Mă comport ca un om matur, ce altă variantă am ?
Discutăm despre una şi alta şi mă întăreşte tonul părelnic optimist al romancierului, serenitatea cu care îşi priveşte beteşugurile.
*
Ies la masă cu Augustin Buzura şi Angela Martin, ultima îmi dăruieşte culegerea sa de eseuri – Între cuvânt şi tăcere. Nu ne-am mai văzut de foarte mult timp. Afară e o căldură năucitoare, însă instalaţia de răcire pe bază de vapori face suportabilă şederea pe terasa restaurantului Harbour. Leneveala Bucureştiului plecat în vacanţă şi „Familiara tristeţe de miez de vară.” Discutăm despre ultimele întâmplări politice şi judiciare, despre lipsa de perspectivă a unei ţări aproape dezintegrată. Scriitorul îmi povesteşte că, până în 1989, ţiganii aurari din zona Huedinului călătoreau prin Europa şi făceau negoţ cu podoabele din metalul atât de râvnit. Săptămânal se adunau într-un centru Loto-prono din oraş unde îşi spuneau unii altora cum le-au mers afacerile. Invariabil, peste ei năvăleau securiştii. Femeile îşi scuturau fustele înflorate şi podeaua se îngălbenea ca prin vrajă. Flăcăii cu ochi albaştri culegeau de pe jos inelele, cerceii şi monedele sclipicioase şi plecau mulţumiţi pe la casele lor. De fiecare dată, întâlnirile acestea se petreceau la fel, ca într-un film mereu dat înapoi. Şi toţi erau mulţumiţi, tuciuriii că îşi continuă nestingheriţi negoţul profitabil, securiştii, că îşi servesc patria.
*
Mă plâng romancierului că România are o societate civilă debilă. „Ştiţi cum e societatea noastră civilă ? îmi explică fostul medic psihiatru. Ca o broască supusă şocurilor electrice. În anul I de facultate făceam acest experiment. Broasca era curentată şi muşchii ei se contractau şi reacţionau violent. Cu cât sporeai intensitatea fluxului, animalul devenea inert. Aşa s-a întâmplat şi cu românii după 1990. Au fost supuşi atâtor încercări, încât azi nu mai răspund niciunui stimul”.
*
„Unul dintre cei 57 de turnători care m-au pârât la Securitate a fost chiar medicul de la care am învăţat tot ce ştiu despre psihiatrie. Un om special, căruia mă mărturiseam ca unui mentor. S-a sinucis demult, iar când i-am găsit numele sub informările din dosarul meu de obiectiv, am suferit enorm. Alt delator era Eugen Uricaru...” şi prozatorul se întristează dintr-odată.
*
„De la Gogu Rădulescu am primit, până în 1989, documente din care am luat cunoştinţă de aventurile amoroase ale Elenei Ceauşescu cu soldaţii germani. Ca şi de relaţia homosexuală dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, îmi era şi teamă să car în minte atâtea informaţii de grad 0. Cu câteva zile înainte de evenimentele din decembrie, m-am dus la sfinxul din Comana şi l-am atenţionat că regimul comunist se va prăbuşi. Ca să scăpaţi trebuie fie să vă internaţi în spital, fie să acceptaţi să vă duc la reşedinţa ambasadorului Olandei de la Bucureşti, fie să vă alăturaţi revoluţionarilor. Demnitarul m-a repezit cu o violenţă pe care nu i-o bănuiam şi mi-a zis să am grijă de mine. I-am repetat ce-mi spusese de atâtea ori: fereşte-te de fiara în agonie pentru că loveşte cu picioarele din spate şi nu ştii pe cine nimereşte. Fostul ministru s-a dus la Televiziune şi era cât pe-aci să fie linşat. Gărzile cu brasarde tricolore l-au arestat şi justiţia l-a condamnat. Umbla într-un pantalon soios şi o cămaşă de corp pe care jegul se aşezase în straturi. Săracu' , schimbarea regimului l-a găsit cu 19.000 lei la CEC... Îşi pierduse minţile şi numai eu ştiu cât m-am zbătut să-l scot din puşcărie. Inclusiv la Ion Iliescu am încercat, dar în zadar. Am izbândit în cele din urmă şi l-am internat într-un azil evreiesc, cu banii strânşi de la unul şi altul. A murit după câteva luni cu ziarul România Mare pe piept. A fost un tip special, cult şi carismatic, cu o ureche muzicală cum numai dirijorul Mandeal mai are. Câţi scriitori şi oameni de cultură se ploconeau la el să le deconspire numele confraţilor care urmau să fie promovaţi în Biroul Executiv (1.).. Ştiţi, se explicau lingăii, să ne punem bine cu ei încă de acum, să le intrăm pe sub piele”.
Mie, figura lui Gogu Rădulescu îmi inspira altceva, avea un aer necioplit, de docher, remarc eu. „Păi, în tinereţe, l-au bătut ţărăniştii pe la Târgu Mureş şi i-au turtit nasul, de aici înfăţişarea de brută cumsecade” îmi explică prietenul meu învârstnicit.
*
„Confruntările mele cu securiştii erau savuroase. Deşi, recunosc, în ultima vreme se stilaseră mult, aveau ştaif cultural. Mă bănuiau că trimit manuscrisele cărţilor în străinătate, aşa că preferau un scandal mai mic decât unul mare. Căci refuzul publicării la editurile de acasă ar fi însemnat o problemă internaţională. Şi se temeau, de aceea dădeam de înţeles că au informaţii corecte. Jucam tare, numai aşa am trecut de cenzură fără schilodirea propriei opere. După fuga lui Ceauşescu, într-o zi, mergeam pe bd.Magheru. Baricade, spaimă, oameni de bine înarmaţi şi neraşi, ce mai, ca la revoluţie. Brusc, îmi apare în faţă unul din ofiţerii care mă aveau în gestiune. De unde pizda mă-tii ai ieşit, mă, nemernicule ? am izbucnit cu ură. Ăsta zâmbeşte triumfător, îmi arată o ureche însângerată, cu un găuroi în lob şi-mi aruncă zeflemitor: «M-am orientat la timp, asta e» şi a trecut mai departe, cu banderola patriotică pe braţ”.
*
„Detestam zilele de naştere ale Ceauşeştilor. Trebuia să scriem articole pentru cinstirea celor doi. Odată i-am zis securistului că omagiul meu va încăpea pe cartela de carne. Răbufnirea mea nu le-a picat bine deloc şi tare m-au mai perpelit atunci”, îşi aminteşte Augustin Buzura.
*
„Eu pot să trăiesc şi cu valută, m-am răstit la un securist care mă ameninţa că mă interzice ca scriitor. Cum adică, tovarăşu' Buzura ? Păi eu am o meserie, medic psihiatru, mă duc într-un spital şi gata. S-o crezi tu, noi decidem cine e medic psihiatru şi cine nu. Mă duc artificier în mină, am plusat eu. Te duci pe dracu' , tot de noi dai şi acolo. Ştiu Biblia, m-am înfoiat în cele din urmă, şi mă fac popă adventist, iar americanii mă vor proteja. D-aia am zis că pot să trăiesc şi cu valută, am şi alte meserii, nu doar cea de condeier”.
*
De ce nu scrieţi toate astea ? l-am întrebat la sfârşit. Fiindcă am orbit, îmi răspunde şi ne luăm la revedere.
*
În penitenciar, Nicolae Ceauşescu i-a învăţat pe de rost pe Coşbuc, Bolintineanu şi Alecsandri. Mai mult, a scris şi versuri, deşi până atunci fusese calfă de cizmar. „Bă, tâmpitule, i-a zis într-o zi Zaharia Stancu lui Miron Radu Paraschivescu, dacă îi publicai lu' Pingelică poeziile când trebuia, azi venea el la noi, nu ne duceam noi la el cu basca în mână !”
*
De ce vocea scriitorilor români nu se aude deloc în vacarmul politic iscat de Traian Băsescu ? l-am întrebat pe Augustin Buzura. „Pentru că le-a scos dosarele de la arhivă şi-i ţine în jujău, a sosit răspunsul prompt. De ce credeţi că s-a bătut gaşca lui Patapievici şi Tismăneanu să-şi anexeze Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ?”
*
„Cel mai perfid angajat al cenzurii comuniste era Ion Traian Ştefănescu, îmi povesteşte Augustin Buzura. Mă primea în biroul lui şi începea cu sloganurile. Tovarăşul Secretar general Nicolae Ceauşescu este un spirit luminat, personalitate istorică providenţială ! şi activistul îşi lovea tâmpla cu degetul. Gestul semnifica golul din tărtăcuţa scorniceşteanului. Sau, România cunoaşte un progres vertiginos, şi ditiramba era însoţită de descrierea cu palma a unei curbe descendente. Ăsta era limbajul dublu al demnitarului scăpat nevătămat din răsucirea istoriei. Poate că duplicitatea asta l-a şi salvat în era postcomunistă.”
*
Prin anii '50, într-un bloc din Cluj s-au năpustit securiştii. Veniseră să-l ridice pe un oarecare Trifan, duşman al poporului, desigur. Nu l-au găsit acasă, omul fugise la timp. Sub apartamentul declasatului locuia unul Trifon. L-au umflat pe ăsta, că doar nu puteau să plece cu mâna goală dulăii noii ordini politice. Ce mai conta o literă, comuniştii nu se împiedicau de flecuşteţe.
*
În ilegalitate, comuniştii se întâlneau în diverse case conspirative. „Cele mai penibile momente erau alea în care stăteam de şase, aşteptând ca Lucreţiu Pătrăşcanu s-o reguleze pe Constanţa Crăciun. Şedeam ca prostul la uşă până ce Lică îşi scutura pantalonii şi o ştergea din cuib pentru a se dedica luptei împotriva burghejilor”, îşi amintea cu umor un politruc de atunci.
*
Îi spun lui Augustin Buzura tărăşenia mea cu evreii. Râde. „Staţi liniştit, îmi zice. Îşi fac şi ei datoria, fundaţiile lor trăiesc din descoperirea antisemiţilor. Şi eu am fost reclamat că aş fi antimaghiar. Scrisesem, cândva, cum, în 1940, hortiştii i-au înjugat la car pe fruntaşii din satul părinţilor mei. Când tata s-a întors acasă, avea spinarea roşie şi plesnită, de la bicele primite. Nu am uitat nici moartea unui popă de la Huedin, tot atunci. Maghiarii l-au umflat cu pompa de la bicicletă până a crăpat, sărmanu'. La noi, în România, suntem acuzaţi de antisemitism şi antimaghiarism, dar toţi fac politică antiromânească, mama ei de treabă !”
Ciudat, un „antimaghiar” şi un „antisemit” se plâng unul altuia în propria lor ţară că sunt vânaţi de străini... Discuţiile cu Augustin Buzura sunt un fel de terapii, sunt iluminările mele într-o lume de gang.
*
Soare molatic, blajin. Toamnă cu miresme. Augustin Buzura îmi povesteşte că azi noapte se făcea că pleacă pe lumea cealaltă.
- Cum adică ? mă arăt curios.
- Îmi luam rămas bun de la oameni, eu singur, într-o parte, ei, în cealaltă. Pe poteca mea nu mai era altcineva, nu aşa se moare ?
Ba bine că nu, exact astfel, nu altcumva, o iei pe o cărăruie numai a ta.
- Altădată, l-am văzut pe Dumnezeu, îşi continuă mărturisirea romancierul. O lumină albă, orbitoare, cu un centru incandescent. Nu İ-am văzut chipul, ştiam doar că este El. M-am apropiat, aveam în mână o coală albă. L-am rugat să-mi dea un autograf, însă M-a refuzat, iar eu l-am certat. Într-un târziu, s-a pornit un fulger, cu tunet cu tot, a coborât pe hârtie şi a caligrafiat numele... Domnului. Cu litere clare şi îngrijit scrise. O dată l-am văzut şi pe Cristos. Aşteptam amândoi în afara cetăţii Ierusalimului, legaţi cu acelaşi lanţ de mâini. Lanţul era de aur, cu zale mari. Eu păşeam apoi în spatele Lui, ca doi răufăcători, şi mi se făcuse teamă. La capătul drumului ştiam că ni se sorocise răstignirea pe cruce. M-a impresionat dintotdeauna frica resimţită de Iisus, anticiparea şirului de suferinţe şi trădări ce i-au premers ridicarea la cer.
În jurul nostru, pe terasă, clienţii restaurantului beau bere, mănâncă şi tăifăsuiesc. Un lăutar cântă. Zaraza, atmosferă de Bucureşti interbelic.
*
Augustin Buzura îmi spune că cine citeşte Biblia şi Shakespeare a aflat tot, nu trebuie să mai caute nimic altundeva, acolo găseşti totul. De l-aş fi cunoscut pe prozator la tinereţe, destinul meu ar fi fost, sigur, altul. Cu câtă bucurie şi căldură îl întâmpin mereu pe omul acesta, de-o rară nobleţe sufletească, profund şi etic !
*
Augustin Buzura îmi explică gafele pesediştilor. Prima, lipsa unei prese care să le susţină inteligent interesele. A doua, absenţa unor intelectuali credibili şi vocali, aşa cum se întâmplă în tabăra adversă. A treia, ignorarea segmentului tânăr de populaţie. A patra, folosirea mijloacelor tradiţionale de influenţare a sufragiului şi neglijarea celor moderne. A cincea, atitudinea mereu defensivă – ba că sunt criptocomunişti, ba că sunt corupţi, ba că sunt antioccidentali – fără o ripostă fermă... A şasea, inexistenţa alternativelor, a unei alternative de rezervă.
Pe a şaptea o adaug eu, neinspiraţia în a desemna un candidat atât de necopt, precum Victor Ponta.
*
Augustin Buzura îmi povesteşte că a aflat de la un securist bătrân un lucru aproape neverosimil. Cică ăia de dinaintea revoluţiei din 1989 se îngrijeau de rezerva de cadre încă din frageda pruncie a celor aleşi. Bunăoară, Bogdan Olteanu, de creşterea şi evoluţia căruia se îngrijeau de pe-atunci, deşi actualul viceguvernator al Băncii Naţionale nu împlinise 13 ani... Pe acelaşi criteriu, Silviu Brucan a racolat intelectualii din Grupul pentru Dialog Social, pe care l-a şi înfiinţat în 1990, devreme. Ascult şi nu mă mai mir, serviciile secrete, de oriunde şi de oricând, sunt în stare de orice.
*
- Mihai Viteazul a fost un condotier în solda austriecilor, îmi povesteşte Augustin Buzura. La Călugăreni a tăiat un cap al podului pe care ar fi trebuit să înainteze otomanii, iar apoi a fugit în Transilvania. Acolo i-a trădat pe unguri, dar n-a scăpat de răzbunarea lor la final. Iar Ştefan cel Mare, în testamentul său, a lăsat cu limbă de moarte să ţinem aproape de turci, fiindcă, spre deosebire de alţii, ăştia îşi respectă cuvântul. Domnitorii noştri au destule umbre, însă hagiografii autohtoni i-au transformat în icoane, i-au făcut legende.
- Păi ce e istoria, dacă nu legendă ? întreb eu. Oricum, prefer sanctificarea unor eroi vicioşi, în jurul cărora să ne strângem simţirea patriotică şi să păstrăm unită România. Distrugerea acestor legende, la ucazul apostolilor globalizării, este pericolul mortal al românismului. În curând ne vom pierde identitatea, nu întâmplător manualele de istorie alocă azi spaţii generoase unor indivizi precum Monica Macovei, Andreea Esca, Vladimir Tismăneanu... Se lucrează perfid şi premeditat la desfiinţarea naţiunilor, ciuma euro-atlantică s-a abătut asupra noastră şi noi o ridicăm în slăvi. Adunătură de nătângi, asta suntem, iar posteritatea nu ne va ierta în veci !
Afară plouă în continuare, cu sfoiag şi sânge reavăn, ceaţa are culoarea funinginii, e un întuneric înfricoşător. Trimişii Fondului Monetar Internaţional la Bucureşti bat cu pumnul în masa guvernului român şi ne croiesc viitorul cum le e pofta... Habar n-au de Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, tot ce contează este deficitul bugetar...
Decembrie, luna sfârşiturilor...
(1) În Memoria ca zestre, Nina Cassian notează că „cel mai mare demnitar pe care l-am cunoscut mai îndeaproape (ca şi Ana Blandiana şi Augustin Buzura) a fost Gogu Rădulescu, care, datorită şi soţiei sale, Dorina, se simţea bine în compania artiştilor şi scriitorilor”.
(www.mariannazat.ro)
