După 11 ore de zbor şi uitare împletită cu aducerea-aminte am ajuns într-un Washington neprimitor, o ploaie mocănească spălând-ne de păcatele cu care plecasem de acasă. Odată aterizaţi aici, eu, cetăţeanul român Marius Tucă, declar pe propria-mi răspundere: n-am strigat America, America atunci când am pus piciorul pe pământul ei; nu m-am repezit să fac pantofii oamenilor; până la închdierea ediţiei ziarului ce-l ţineţi în mâini n-am întâlnit americani ca ăia din filme – urâţi copii pe meleagurile astera – bă, frumos popor avem, şi în plus de asta, un şofer tipic american m-a enervat cum numai un şofer RATB în zilele lui bune ar putea s-o facă. Şi chestia s-a întâmplat la nici o jumătate de oră de când începusem să mâncăm America pe pâine. Noi, ziariştii români, trimişi speciali la Washington ai presei din România, ne-am convins dacă mai era nevoie, că nimic nu merge în ţara asta. Căci domnul ăsta, conducător auto, ne-a învârtit pe aleile – de fapt nişte străzi în toată regula – ale cimitirului naţional Arlington, în încercarea de a ajunge la mormântul ostaşului necunoscut până aproape când învăţasem pe de rost câteva sute de nume de ostaşi americani căzuţi pentru patrie. Şi ne-am mai fi învârtit mult şi bine prin cimitirul ăsta dacă nu-l puneam pe amicul nostru să întrebe de ostaşul necunoscut! Când începi să cunoşti o ţară printr-un cimitir în care cauţi un mormânt, trebuie să te duci repede la culcare ca să nu-ţi dărâmi toate visele despre o Americă - „frumoasa adormită” – care nicidecum nu poate fi descoperită în spatele unei lespezi. Bună dmineaţa!
MARIUS TUCA
America văzută dintr-un cimitir
