Pierre Brassard, prezentator la un post de radio din Montreal, stătea vineri seara şi se gândea la referendumul de astăzi asupra independenţei provinciei canadiene Quebec. Şi când stătea el aşa i-a venit iudeea să dea un telefon reginei Angliei, Elisabeta a II-a. Zis şi făcut. Profitând de faptul că Jon Chirk, nimeni altul decât vărul lui Chirică de pe malurile Tamisei lipsea de la palat, Pierre Brassard s-a dat la telefon drept Jean Chretien, premierul Canadei. Surprinsă de telefon, care nu mai sunase de pe vremea când nora sa Diana era căutată de profesorul de călărie, plus de asta, în clipa aia la palat era o plictiseală, mamă-mamă, şi valeţii erau plictisiţi până la Dumnezeu, deci în condiţiile prezentte regina s-a apucat la taclale cu Jean Chretien, premierul Canadei interpretat de excepţie în acea seară de ziaristul Pierre. Care, după ce a făcut-o pe regină să chicotească în receptor, nu în pumni, i-a smuls acesteia promisiunea unui discrus public, în favorea unităţii Canadei. Nu ştiu dacă Pierre al nostru s-a ţinut de burtă, ca să nu-l pufnească râsul atunci când vorbea cu regina, ştiu însă că el a devenit celebru pentru această idee în întreaga lume. Merită să încerc şi eu o chestie asemănătoare cu Boris Elţîn. Mi-e teamă însă ca dialogul nostru să nu se desfăşoare aşa cum o să vi-l descriu încontinuare. „Alo, Boris, sunt eu, Nicu Văcăroiu, te sun de la Bucuerşti. Mă auziĂ” „Te aud, te aud! Bă, Tucă dacă nu termini cu chestiile astea cine ştie ce-ţi fac, eu nu sunt nici Regina Angliei, nici tu Chretien, eu sunt Boris, băi tată, băi!” Bună dimineaţa!
MARIUS TUCA
Alo, Boris, sunt eu, Nicu Văcăroiu…!
