Din vremea lui Pazvante Chiorul. Soţi nevolnici, neveste bătute şi soacre alungate

15 Oct 2017 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Soţi nevolnici, neveste bătute şi soacre alungate

În vara şi toamna anului 1793 se judecă la Mitropolia din Bucureşti procesul dintre Lazăr abagiul şi Maria, locuitori în mahalaua Protopopului şi aflaţi în proces de trei ani. Plângerile apar atât la Mitropolie, cât şi în Bănia Craiovei unde se află soţia fugită. Auzaţiile curg şi de o parte şi de alta, dar nici unul, nici altul nu se bucură de sprijinul mahalagiilor. Certaţi cu carte de blestem, ei spun că nu văd nici un motiv pentru care cei doi ar putea să se despartă.

Retrasă la Craiova în casa părintească, sub protecţia mamei şi a fratelui, Maria refuză să-şi urmeze soţul. În faţa autorităţilor de acolo ea povesteşte cum a decurs viaţa ei cu Lazăr, în cei 11 ani de căsătorie, prezentând în detaliu fiecare amănunt care ar fi putut să-l incrimineze pe acesta. Traiul rău a început chiar a treia zi de la nuntă, când s-au pomenit cu toţii invadaţi de creditori.

Înainte de nuntă, Lazăr se lăudase, în faţa soacrei sale, că are prăvălie şi bani şi cheag pentru a începe o serie de afaceri. Surpriza miresei a fost mare în ziua când creditorii au pătruns pe uşa casei, au luat totul, inclusiv hainele soţului, oglinda din perete şi a trebuit să renunţe la salba de la gât pe care abia o primise. Din acel moment totul a început să meargă prost, căci în locul bogăţiei promise, Maria a găsit sărăcie, în locul afecţiunii, un soţ care i-a smuls fără milă podoaba de la gât pentru a-şi achita datoriile şi care i-a răspuns cu bătaia atunci când a protestat.

Poate că lucrurile s-ar fi putut îndrepta dacă Lazăr s-ar fi dovedit om gospodar; mama soacră s-a arătat totdeauna gata să-l ajute. O dată a intervenit pentru el pe lângă vornicul Pârşcoveanu să-i dea o moşioară să se chivernisească cu ea. Lazăr renunţă după un an şi jumătate şi o obligă tot pe soacră să-i plătească cei 105 taleri, arenda moşiei. Cum nu i-a mers bine cu agricultura, Lazăr îi cere soacrei să apeleze la acelaşi vornic pentru a-i împrumuta un cal, deoarece şi-a propus să facă „neguţătorie pe afară”.

Ghinion, după trei luni moare calul, iar el n-are de unde să-i plătească aşa că tot mama-soacră, de ruşine, îi achită datoria. Cum nici una din afaceri nu i-a reuşit, Lazăr renunţă să mai aibă vreo iniţiativă şi aşteaptă ca Maria să se ocupe de toate. Nemulţumirile cresc în fiecare zi, iar gâlceava nu are nevoie decât de un simplu pretext pentru a izbucni. Într-o zi îi sare arţagul pentru că nu sunt lemne de foc şi el tocmai adusese carne pentru mâncare.

Furia se revarsă bestial asupra Mariei. Cu uşa încuiată o bate până îi smulge mâna din umăr. Altădată pretextul pentru bătaie îi constituie o plapumă, iar vecinii speriaţi au trebuit să spargă uşa pentru a-l potoli. Uşa încuiată revine deseori în povestea Mariei şi în poveştile altor femei, fiindcă zăvorul reprezintă un real obstacol în intervenţia celorlalţi. Maria, ca şi suratele ei, reclamă, imploră, aşteaptă cu teamă, cu nerăbdare intervenţia vecinilor, singurii capabili să le smulgă din mâinile soţilor.

După asemenea experienţe, Maria pleacă la Craiova unde cu ajutorul mamei sale, slujnică la marele vornic Pârşcoveanu, îşi procură o serie de zapise de mărturie asupra vieţii comune. Ea are zapise semnate de o serie de boieri din iulie 1791, 6 şi 14 noiembrie 1791. În octombrie 1792, soţii cad de acord să se despartă, iar Lazăr invocă sărăcia lucie în care se află şi din cauza căreia nu este capabil să ţină casa.

Bucuroasă că are în sfârşit libertatea, Maria renunţă la zestre, ba îi mai dă şi 50 de taleri, numai ca să scape. Un an mai târziu soţul se răzgândeşte şi dă din nou jalbă la Divan. În jalbă, el nu pomeneşte nimic de trecut, Maria l-a părăsit, iar responsabilitatea o poartă Păuna, soacra lui, care a încurajat-o. Vodă, încrezându-se în spusele lui, dă ordin mumbaşirului să o ridice pe soţie, „cu voie sau fără de voie”, oriunde ar fi găsit-o şi s-o dea pe mâna soţului.

Revenită în mahalaua Protopopului, Maria se vede confruntată cu obrăznicia vecinilor, pentru că soţul „ca unul ce ştie legătura zapisului, nu s-au ispitit să mă mai bată”, dar îi asmute pe ceilalţi. Înjurată şi ocărâtă de către mahalagii, femeia se arată total decepţionată de caracterul bărbatului. „Şi cu aceasta mă aflu ticăloasa în gura ocărilor tuturor, neavând despre el nici un razimu şi căutare de nimeni”, îşi încheie jalba din 26 septembrie 1793.

În faţa tribunalului, Lazăr neagă totul şi aruncă vina pe soacră-sa care nu-l lasă să trăiască; o face cu atâta convingere că se hotărăşte alungarea soacrei din Bucureşti. Ameninţările cu moartea şi promisiunile că nu se va mai recăsători nu-i sunt femeii de nici un folos. La 30 noiembrie 1793, cei doi revin la Mitropolie. Din nou soborul crede că motive de divorţ nu există, dar pentru că femeia se arată hotărâtă şi nu vrea să-şi urmeze soţul se acordă separarea de corp pe o perioadă de un an.    ( Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0).

 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră